Poezii

Era un joc ceea ce făcea atunci, când își rupea sufletul și și-l arunca în groapa cu suflete care se joacă. Apoi, când sufletul său se întorcea ar fi voit să tacă. Dar erau

De lumină, se cunoaște că-i capabilă-a străbate Trei mii miloane-n metri cât clipești odat’ din pleoape. De aceea omenirea nu se teme de-ntuneric, Căci acesta adversara s-o întreacă-i e

Cu soarele-n frunte, cu luna pe spate și sute de stele lipite pe-armură, Pe calu-i în zale și șei lucitoare, aleargă-n galop prin lumea cea pură. Și ore, și zile, și luni, și-ani și veacuri,

I-am dat în judecată ieri pe toți romanticii ce-au spus Că poezia de amor și declarațiile-s cheia Către orice domniță dar, se pare însă c-au apus Acele vremuri când poeți ce-aveau drept idol doar

A jocului magie îți pare-o alinare a tuturor acelor ce nu le poți pricepe În vremea inocenței, atunci când orișicare, a celor mari víață să o dorească-ncepe, Ai vrea ca toată vara să fie-afară

Mai bine decât mine puțini te-or înțelege și jalea harpei tale, prea tristule Orfeu... Dar tu, de-Euridice măcar avut-ai parte o vreme, și aceasta de tine-avut-a parte, Simțit-ai puritatea iubirii

Pe ochii tăi, geloasă-i întreaga floră, iară, pe buzele-ți, chiar mierea cea dulce de-august este Geloasă fără margini, iar nasul tău de zână râvnit e de-Afrodita din falnicul Olimp, Povestea

Iubirea-i pură – asta-i tot ce vreau să demonstrez, cu voi cât oi mai sta, Și când zbura-voi către univers, să nu uitați a îmi urma povața... De vei cinsti iubirea în vreun vers, sunt slabe șanse

Doar Dumnezeu cunoaște iubirea-mi pentru tine..., tu nu știi de tristețea-mi, de-a mele sentimente... Aș plânge, însă plânsul înseamnă resemnare, și tare-mi vine-a plânge la gândul resemnării... Aș

Dă-mi un sărut... Dă-mi un sărut, iubire, O sărutare Și mulțumi-voi cerului pentru că m-a creat... Nimic mai mult Pentru-ați rămâne-ndatorat de-a pururi și pentru-a ști să cred

E clar: natura pierde! Și merită să piardă... căci vrut-a să îngroape iubirea-n stări carnale... Savanții înțeles-au ce-artiștii veșnic spus-au... și astfel luat-a formă creația clonării; De ce

Veșnic vis ne-ar fi alături viețile, pură regină... însă ce pot eu a face pentru ca așa să fie? Tu ești cerul, eu-s pământul. Þie toate ți se-nchină. Tot ce mi-a rămas, cu tine, e-o rapidă

Iubesc bustul centaurei marine Și o întreb de-i îngeră În timp ce bem lumină din preziua Prea fascinantei sărbători Când strâng nectar din coșuri de pe chipu-i Și mor Jurând pe jumătate Să țin

Iar cad stropii grei de ploaie Și-nconvoaie Atmosfera albăstrie Iarăși stau și bat în poartă La iubirea mea cea moartă Dar nu-nvie... Încă-o dată stropi de rouă... Plouă, plouă – Și eu cat