Sonetul 1 (I)

E clar: natura pierde! Și merită să piardă... căci vrut-a să îngroape iubirea-n stări carnale...

Savanții înțeles-au ce-artiștii veșnic spus-au... și astfel luat-a formă creația clonării;

De ce să-ngropi perfectul, visarea, reveria și tot ce-nseamnă artă în pofte de-animale

Când tot ce are lumea frumos și bun întrânsa se datorează numai iubirii și visării?!?

Picturile rupestre, a artei primă formă, preced cu mult chiar focul și-a sa descoperire,

Ca și iubirea, arta, eternă-i fără vârstă; ei toate i se-nchină și ea se-nchină-n toate,

Privesc spre viitoruri... Speranța îmi e lider, căci numai ea un suflet să zboare-al face poate,

Și unul câte unul sau grupuri lângă grupuri zbura-va către stele întreaga omenire.

Precum prea spinosul brustur trage-n jos sublima floare, tot la fel și-amorul trage în mormânt iubirea pură.

Mă întreb cum fi-va viața viitorului și dacă procrearea strâns legată va fi tot după iubire...

Mulți savanți promit că știința face-va să nu mai fie, mulți că n-au să aibă-odihnă până-atunci, promit și jură...

Dacă știința reuși-va, înfrăți-se-va cu arta... Când se va-ntâmpla aceasta, rogu-vă să-mi dați de știre!

Iubirea-i o fecioară... Surâsu-i e în lacrimi iar ochii-i sunt un zâmbet... E Abel din Scriptură...

În timp ce cel ce frate crezut-au toți că-i este, Cain, este amorul... Și-o-njunghie din ură!

(27. 07. 2005)