Sonetul 4 (IV)

Pe ochii tăi, geloasă-i întreaga floră, iară, pe buzele-ți, chiar mierea cea dulce de-august este

Geloasă fără margini, iar nasul tău de zână râvnit e de-Afrodita din falnicul Olimp,

Povestea noastă-ncepe în timpuri fără vreme și nu se mai încheie, căci n-avem o poveste,

Iar de-am avea vréuna, aceasta ar începe și s-ar sfârși în vremuri lipsite chiar de timp...

Mi-aș da întreaga viață pe-o clipă lângă tine... În Paradis, o clipă e însăși veșnicia...

Mă simt un Don Quijote, iubită Dulcineea! Eu fapte brave-n cinstea-ți aș face, nu amoruri...

Alung ades tristețea când gândul tău ‘mi-nchipui... Cu chipul tău în gânduri îmi aflu bucuria!

Aș vrea ca, dor de tine, să pot simți în suflet... dar tu ești doar speranță și nu-mi lași loc de doruri.

În cinstea ta, iubire, închin această cupă, și te implor, în vise, un înger a-mi trimite,

Veghează al meu suflet, să pot a crede-n tine, și spune-mi dacă-n viața-mi ocupi vreun loc anume,

Ai fost creată-n Eden și de-asta-n al meu suflet că fi-vei în vecie doresc a îmi promite...

Din cer, în chip de rouă, pământu-l vizitează și, astfel, absolutul domni-va peste lume.

Atât ești de frumoasă sau pare-mi-se mie? Atâta puritate păstrezi în suflet, oare?

Visez că, printre stele, zburăm spre feerie... Dar lipsa-ți, la trezire, ce aprig mă mai doare!

(16. 09. 2005)