Lucian Gheorghe

Dimineața aceasta este ca o pădure deasă; mi se arată imensă, aruncându-și verdele sclipitor, până aici, lângă picioarele mele, încrucișate sub mine; o cruce a indeciziei, un kilometraj al

Mă uit la ceas. Patru fără cinci minute, dimineața. Am adormit pe banca acesta rece, cu capul dat pe spate și gura larg deschisă, într-o poziție rigidă ca de mort. Cred că ridicolul a dănțuit

Ajuns în dreptul localului meu preferat, nu mă pot stăpâni să nu încalc promisiunea ce mi-am făcut-o ca măcar în acest an să procedez în ordinea firească a lucrurilor, adică să instalez mai întâi

S-a făcut ceasul opt. Până acum, anonima oră opt nu a avut nimic de spus, dar cu îndârjire și fără nici un fel de remușcare, a devenit marele ceas Opt. El, unicul, mă întoarce acasă, încercând să-mi

„ Când inima ta Urmează cu credință Calea binelui Chiar si fără rugăciuni Zeii te vor ocroti „ Kami Sugawara Michizane De ce nu-mi plac după-amiezile de duminică?

Șaptesprezece ore de tăcere, atât a durat copilaria noastră neștiută de nimeni; îți mai aduci aminte ? atât și nimic mai mult au durat și apusurile noastre în serile de vară târzie în care te

Cresc câini de stepă în boluri mici de sticlă pictate-n acuarelă, tu râzi în lumina difuză a timpului galben și-mi spui s-arunc pensulele mai sus, spre soare. Bicicleta mea copil mi-a rămas prea

În privirea ochiului închis am regăsit zădărnicia dorinței neîmplinite și-n largul meu apus solar am construit un monument închinat gândului nespus, nepângărit de temătoarele cuvinte. Nu-mi

Nu mai pot! aș fi vrut să urlu în pâlnia durerii, dar rafalele de tăcere ce-mi măturau creierul decelerat îmi înnodaseră gâtul alungit într-o triadă de nepătruns. Toate furtunile umane ce-mi

Nebunul cu ochii vii mă privește fără să clipească, mut și imobil, stând așa, întro rână, ținând o cutiuță muzicală în brațe atât de strâns încât ea geme în surdină, implorând iertare și

Analfabetule! striga ea, încordându-și toată feminitatea peste balustrada balconului ce dădea înspre felul lui de a fi bărbat. Ia-ți catrafusele iluzioniste și impostoare și pledează

Eu sunt prima și cea de pe urmă umbră aruncată-n falduri magice peste orele tale mute și însingurate, cea fără de nume și părăsită de glas. Umbra pe care-n grabă la plecare ai uitat s-o mai iei

Mi-e atât de dor de tine, prieten drag, Martor tăcut al existenței mele, Mare și strălucitor, crescut în taină Din imense bolți ale surâsului solar Ce ne mângâiau plajele nesfârșite Adunate-n

Mi-am luat o marjă de siguranță În viața aceasta idolatră, Să nu iubesc decât o singură dată, Pentru ca numai astfel Să pot înșela mereu. Femeia cu un singur chip S-a prelins pe

Citește-mi nebunia în ochi, străine și povestește-o mai departe celor care alunecă lasciv din ieri în mâine, înveșmântați în țolul iubirilor deșarte. Asemeni ție, în ofrande cred și

Este una dintre acele zile? Când mă trezesc fără chef, doar ca să schimb poziția, din orizontal în vertical banal. Am de respectat un contract, de ascultat inerții sufocante și mă grăbesc iar

Atunci când cerul S-a prăbușit în mare, Am fost prins la mijloc, Prizonier, Între două planuri Paralele. Să mă zbat e de prisos, Nu-mi aduc decât durere, Așa că am să stau Nemișcat ca un

Născut mort Din părinți morți, Din timp uitat, Și albii secate, Din vânturi ce străbat, Deșertăciuni aride Și păduri ce s-au uscat, Din umbre. Născut mort, În depărtare, Dar cu ochii larg

Sunt o cană De pământ ars …fără toartă. De vrei să bei vinul, Dulce-amărui, Ce într-însa poartă, Trebuie s-apuci Întreaga cană… Cu mâinile odată..

Nimic nu se aseamănă, Cu noaptea mea albastră, Când luna plină îmi umple pupilele, Larg deschise peste nemișcarea apelor Și liniștea îmi curge-n valuri line, Peste umerii goi de nedumerirea