La Pirați

Ajuns în dreptul localului meu preferat, nu mă pot stăpâni să nu încalc promisiunea ce mi-am făcut-o ca măcar în acest an să procedez în ordinea firească a lucrurilor, adică să instalez mai întâi cortul și pe urmă să stau la o bere (?) ascultând muzică bună în compania cunoscuților. Știu că dacă am intrat, este pentru ore bune, pentru că locul acesta este mai puternic decît un magnet. Am trecut de zeci de ori prin încercarea de a rezista tentației și a fost în zadar. Așa că ce rost are să mai încerc încă odată ceva sortit eșecului? Așadar, calc hotărât pe piatra de râu și mă îndrept către o masă să-mi las bagajul greu. Ca întotdeauna, aleg una mai retrasă, lângă intrare, unde pot fi singur, eu și muzica. Nu pentru că aș fi un însingurat, ci pentru că uneori simt nevoia să stau singur cu gândurile mele sub mângâierea unor melodii iubite .Desigur, îl remarc pe patronul acestui faimos local, mare amator de muzică bună. Atent și amabil ca întotdeauna. Îl salut, cum este și firesc, doar lui îi datorez în mare parte, ceea ce obișnuiesc eu să numesc, latura muzicală de calitate a Vămii Vechi. La bar, un cunoscut, Cristi, surâde complice : - Ce mai faci omule? Din nou în ring? E o adevărată plăcere să-l revăd pe acest vechi cunoscut, mereu jovial și amabil cu toată lumea. Îi răspund pe același ton vesel, marcat de emoția reîntâlnirii : -Da, man! Cu forțe din cele mai proaspete și ..rock\'n\'roll! -Ca de obicei? -Da, te rog.Un Stejar rece. Iau berea și mă îndrept către masă. „Hush” a lui Deep Purple se face auzit. Iubesc piesa asta și împreună cu celelalte lucruri care îmi însoțesc viața, mă face să mă bucur din plin. De mine și de alții. Mă gândesc că, uneori îți trebuie atât de puțin ca să poți fi fericit. Clienții vin, barul se umple și cu greu mai poți găsi o masă liberă în ciuda faptului că spațiul este destul de mare. Chiar la masa la care stau eu s-au așezat două cupluri care se străduiesc să se hotărască cu privire la ce să-și ia de băut. Până la urmă, tot bere. Privesc în jur și observ că mai mulți cunoscuți și-au făcut apariția, ne salutăm și schimbăm câteva amabilități. Cred că acesta este singurul loc pe care îl cunosc, în care poți fi ambil fără ca să fi și ipocrit, în același timp.Urmează „Stairway to heaven” a lui Zeppelin și berea curge. Sunt la a patra sau a cincea și mă simt mult mai ușor. Până și muzica o aud mai bine. Ale naibii simțuri... Un tip cu care mă cunosc de ani de zile mă vede și mă invită la masa la care stătea cu încă patru-cinci prieteni, în mare parte, cunoscuți mie. Accept invitația și după un mic ocol pe la bar, de unde racolez o altă bere rece, mă așez la masa lor. - Salut!Ce mai faci, nu te-am văzut de multișor, pe unde ai umblat? - Asta e, că n-am prea umblat.Am stat mai mult singur, știi tu, ca să pot scrie.Am avut destul de mult de lucru anul acesta.Dar tu? - Cele obișnuite, coane; nimic nou sub soare. Muncă, frecții...,oleacă mai bătrân, atâta tot. Trase din țigară cu poftă. Ochii îi luciră pentru un moment în lumina jarului. Are dreptate, gândii. Până la urmă, singurul adevăr evident este că îmbătrânim constant și, mereu cu gândul la tinerețea sufletului, nu ne dăm seama de foarte multe lucruri care ni se întămplă. Am iubit dintotdeauna cuvântul „paradox”, dar îmi este atât de teamă de sensul pe care acesta îl are. Câți ca mine mai ascund această teamă? Oare câți oameni în această lume mai încearcă din răsputeri să-și câștige propria prietenie? Am scuturat din cap ca să alung aceste gânduri nepotrivite, nu este nici locul și nici momentul să mă las în voia lor. Atmosfera este pe placul meu din toate punctele de vedere, ador să văd oameni fericiți și aici se pare că am ocazia să mă bucur și eu odată cu ei. „Rock\'n\'roll forever!” ne urăm în gura mare în timp ce ciocnim berile. Parcă mai tare – sau mi se pare mie? – se aude acum o piesă de Whitesnake, favoriții mei de-o viață. Pe culoarul dintre mese niște tipi se agită,scuturându-și pletele și trăind muzica până la ultima notă.La masa alăturată celei la care stau eu, se râde în hohote. „Long live rock\'n\'roll!”, mai strig odată cât mă țin plămânii, dându-mi seama instantaneu, că m-a luat flama. Mă bufnește și pe mine râsul; ei și ce? doar sunt în Vamă.