Lucia Firefly Popescu

Valul, cu sărut cu tot
Sparge blocurile toate
După cum stau și socot
Tu vrei Tăceri sărutate
Și mai știu, mai știu eu multe
Dar cânt mării să asculte
Am cheița mea și-atât
Și cântarea unui mut

Pe o Scară-n care Tympul rătăcea prin Infinit,...
cobora în pasul fugii. Lângă mine s-a oprit.
Se atinse de povestea lui a fi și a nu fi
și-n cea mai rotundă taină oglindi verbul a fi...
………………………………………………..
De aici, din gândul serii,
pe un arc spre miezul verii,
ne plimbăm prin ochi de apă,
stufăriș dintr-o agapă.
Intr-un zâmbet de zeiță
mi-ai dat semn pentru cheiță
și-ai legat de șnurul cheii
taina tainelor femeii.
Clipa risipea-n culoare
loc de vis și de cântare.

Am cheița!!!
Ce am subliniat, mi-a plăcut mult!
Nu știu de ce ascunzi… încă se mai scrie cu rimă!
Vrei exemplu??
Uite chiar la mine un exemplu!
http://www.poezie.ro/index.php/personals/186982/index.html
uite încă unul!
http://www.poezie.ro/index.php/personals/160811/index.html
Curaj!
Mai trec prin misterele tale!

Atmosferă tensionată în poezia ta aș spune, care crește progresiv, până în punctul când copiii se prefac că nu aud... Ne prefacem că totul e ok în viață, nu-i așa? Așa învățăm să supraviețuim...
Cu totul deosebită este imaginea mamei, pe care ai redat-o în strofa a treia, spune-mi, poate tu știi, de ce plâng mamele ??
Un lucru nu am înțeles: de ce să nu mănânce pur și simplu înghețată? Înțeleg prea bine de ce „dintr-un borcan de miere nespălat”, dar nu aș mai fi spus despre el…el a existat cândva…
Mi-ar fi plăcut doar :
“Soră-mea era mai mare și mai fricoasă,
așa că îmi cumpăra înghețată
mâncam cu lingurițele
până nu mai auzeam nimic.” Sau… cam așa ceva… :)
Nu-mi place nici “de pe gulerul de la pantaloni”, și te rog să nu te superi pe mine , nu știu să lingușesc! :) nu e mai simplu un guler de cămașă?
Îmi place cum aduci imaginile înaintea cititorului , făcându-l să simtă, de aceea am și ținut să îți las un semn.
Titlul este foarte potrivit, și este, poate exagerez un pic, dar cam aceasta este imaginea unei familii în societatea de azi… și numai cine are curaj recunoaște…
Cu drag,
Lucia.

... mult mai mult!
nici nu am putea înțelege vreodată... ce suntem... ce însemnăm..

Ioana, nu știu dacă ți-am spus vreodată că ești poeta mea preferată, din toate timpurile. O spun acum, fiindcă trebuie!
Și e minunat să pot face asta.
Ceea ce scrii tu, este ceea ce simt eu, și nu, nu mă mir că mai sunt și alții care simt ceea ce altora le pare de neînțeles, fiindcă nu au simțit, nu știu să existe...
Și cu această poezie, iată, m-ai cucerit din prima strofă, fiindcă de fapt mulți suntem ale căror vieți încep așa, numai că nu toți conștientizează, se pierd de ei înșiși, crezând că poate așa e viața, și nu mai caută răspunsuri.. pur și simplu trăiesc... pierzându-se printre alții, confundându-se cu lumea, așa cum este ea..
Ei, da, tu știi că sunt atâtea de spus de fapt!
Și un alt vers care mă strânge, mă înfioară, „oamenii sunt unii cu alții „dar asta nu înseamnă, nu-i așa, că sunt cu cine ar trebui să fie…
Poate că noi, aceștia, care știm, suntem de fapt mai fericiți, așa, cu singurătatea aceasta a noastră… poate de fapt avem mai mult…
Pentru mine, sunt suficiente prima și ultima strofă!
E minunat să poți recunoaște! Atunci știi și simți că nu ai trăit degeaba, e mai mult decât dacă faci copii, fiindcă ei au drumul lor, dar recunoașterea face parte din drumul nostru!
Indiferent prin câte morți vom fi trecut…
„vom abandona orice formă cunoscută
și ne vom naște pentru o clipă din altceva” din orice ne-am naște, și în orice formă, doar o clipă de am trăi, sigur că ne vom iubi! Nici nu ne trebuie o zi întreagă… măcar o clipă de am avea, AVEM regăsirea!
Cu asta încerc să mă consolez…
Oricum, știu că ne vom mai regăsi, o dată, și încă… nu știu de câte ori…
Noi știm că am mai murit de câteva ori!
“Dacă va fi așa”? Dar atunci când deja știm că așa este…?
Atunci poate nu ne rămâne decât să trecem “sfâșietor prin toți orbii”…
La mulți ani, Ioana!
Acum, eu știu că mai este cineva…

\"apoi iau drumul prin ninsoare
printre troiene pe cărare\"
când licuricii se aprind
eu pe Ovidiu îl colind
Un Crăciun fericit, alături de cei dragi!

Iubirea urlă înăuntru, neînțeleasă. Și aici aș avea multe, multe de spus
Îmi place imaginea din ultimul vers al primei strofe!
Colacul acela îl văd ca pe un colac de salvare, fiindcă așa vreau eu, și fiindcă fiecare avem câte unul, chiar dacă îl recunoaștem sau nu... iar cuvintele, așa e bine uneori, să rămână nerostite.
Îmi pare un pic forțat versul acela cu colacul, n-ai putea să te mai gândești la el? Ideea o cuprinde bine, dar ..
Strofa a treia e bine să nu fie deranjată, acolo e ceva atât de personal, și doare fiecare vers.
În concluzie, cei care iubesc, sunt curajoși, după cum spui în ultimul vers, căci cum spunea cântecul, : „iubesc, am curaj, și mă tem”.
Și asta e bine!
Îți doresc însă să iubești zâmbind! :)

Erai ploaie și ai rămas agățat de cer?
Ori ești un val în mare?
Te poți izbi de stânci, măcar știi că ai luptat...:)

Ai aici un titlu atat de frumos, m-ai pacalit.
Prea multe intrebari, prea multi \"cine\".. si .. sincer, tie chiar iti place ultima parte?
Ai scris, ai avut o pornire, dar parca ai fi scris aici, direct.
\"Dragostea mea batrana si pierduta\" se apropia oarecum cu ce am postat eu azi si nu am avut curajul sa o numesc poezie.
Te rog, macar cu ultima parte fa ceva!

Bună!
Am venit aici fiindcă m-a atras titlul, recunosc!
Ai scris foarte mult, mă întreb de ce oare nu ai împărțit în mai multe fragmente, ai fi știut că este citit ce postezi.
Eu, recunosc, nu am timp să citesc, nu acum, dar mâine voi fi aici! Fiindcă mi se spune și Luciana, fiindcă îmi place fragmentul din compunerea la română... ;)
Fiindcă am tras cu ochiul la sfârșit,
\"În copilărie, rîmînem pentru toată viața, căci aici e bine, frumos,romantic și nevinovat… \".. și sunt întru totul de acord!!!
O Luciană.

Am mai citit o dată, nu te superi, nu-i așa?
Cum să fii departe de adevăr?? Numai pentru cine nu vrea să-l recunoască, și pentru cine nu vrea să vadă!
Poezia aceasta este adevărată!! Este simțită! De autor, și transmisă... întocmai..
Știi.. Aș scoate \"pleosc, pleosc\".. și numărătoarea de la sfârșit...
Eu zic că ajunge \"tu stai la capul meu și numeri \"..
Încearcă, să vezi!

Ștefan, am găsit aici câteva imagini care ămi plac în mod deosebit. Și să nu uit, îmi place tare mult senzația de flash, imagini derulate cu finețe,,.. Ștefan, poezia asta îmi place!
Mai ales :
„zâmbetul tău de beznă”,
“ai luat toate venele care erau până la tine
eu ce mai ating acum?
sub ce mai tremur?”,
„ne plimbam prin parc și copacii ne împingeau afară
din noapte
din noi”,
„să vedem cine se apropie mai mult de umărul celuilalt“...
La aceasta din urmă mi s-a oprit respirația... Este exact ce gândeam eu aseară, la apropierea dintre oameni… sau, mai exact, la distanțele dintre ei…
De ce se feresc oamenii… mă tot întreb eu…
Știi, cum în altă poezie spuneai de “sertare închise”..
Tot binele, Ștefan!

... și Florin e peretele, și e faianțat..
Ascunde-te de lumină Florin, și va fi mai bine..
Cât îmi place cum ai văzut dimineața, zbârcită și chircită... Poate i s-o fi scârbit și ei, Florin, de câte vede.. nu mai are chef...
Și cafeaua singură?? rece, chiar dacă e caldă...
Singurătatea se simte cu fiecare atom a tot ce ne înconjoară... de câte ori o simt și eu, și mai ales în ultimul timp, când sănătatea nu mi-a permis să le zâmbesc prietenilor..
Suntem singuri, dar e bine, nu-i așa??
Nu te bate nimeni la cap..
:)Un zâmbet către tine!
Singurătatea ta e benefică!!

Râd.. E, chiar drăguț!!
îmi place primul vers!!
Numai că rimele sunt forțate, și \"îndată- dintr-o dată\" nu sună bine chiar deloc.
De-odat\', e ca naiba trântit acolo.
Ei, dar în ansamblu e drăguț... și e păcat, putea să iasă ceva mult mai frumos.

Hmmm... „realitatea Ființei”...
Și care este realitatea, Mircea?? Realitatea cui?? A ta, a mea... Nu toți o percepem la fel..
Îmi place cum curge poezia ta, are un ritm frumos, lin, egal.
Îmi plac imaginile, simt frământarea autorului în spatele cuvintelor, .. te-ai gândit destul de mult la ceea ce ai expus aici, la ceea ce se vede și la ce este înăuntru, în interior, în adânc.. sigur, oglinzile nu pot.. nu pot atât de mult cum am vrea...
Am vrea???
Uneori e mai bine ca unele lucruri să rămână necunoscute, ne scutește de dezamăgiri..
Cam multe coroane în strofa a patra, înțeleg că ai vrut să subliniezi, dar... mie îmi par prea multe, ce-i mult strică de multe ori.

:)
Când am ajuns la \" ca în filmele....\" am crezut că vei spune \"ca în filmele indiene\".. :)) ce mai plângea lumea, ce mai urât se uitau când noi ne prăpădeam de râs, ce păcătoase eram, vai!
Bună enervarea din prima strofă, ca și ultimul vers din cealaltă poezie!

Citisem aici, nu am vrut să îți spun că în seara asta nu îți dau steluță.. ;), nu rezonez cu ședințele de tragere, am și oroare de fapt, la una din ele nu am proptit bine patul puștii în umăr și taaare m-a mai durut. Și câtă larmă!!
Mult mi+a plăcut prima imagine!
Și tot mult mi-a plăcut ultima!
Cred că ar fi trebuit să abordezi mai altfel ideea ta.
Numai bine și ție!

\"dimineața îi învelește\" am vrut să spun că e suficient, scuze!

:)
Rătăcesc căutând ceva frumos, ceva în care să văd că autorul are CEVA de spus, și nu scrie așa, de dragul de-a o face..
La tine am găsit, poate din cauză că acum sunt pe aceeași undă cu tine, sau pe aproape..
Dar sigur și din cauză că îmi place ce am găsit.
Am și obiecții, desigur, sunt cam pretențioasă, și să știi că și cu mine sunt, așa că te rog să nu te superi, căci dacă o vei face, nu te voi mai citi.. :)
Începutul e bun, dar mi-ar fi plăcut să te limitezi la un singur adjectiv pentru luminile acelea, de exemplu să lași „lumini lichide” . Ah, îmi place cum ai început!!
În următoarea strofă mi-ar plăcea să renunți la „în frig”, este frumos și destul „ dimineața îi învelește în frig”.
Primul vers din ultima strofă nu-mi place, pentru mine e suficient „umărul tău și umărul meu obosiți ne așteaptă”...
În concluzie, Ioana, mi-a plăcut!

... Ștefan, mi-am închipuit, de aceea am spus că ea ar putea să încerce să te lase...
Dacă nu are nimic de ascuns..
E minunat să vezi când cineva te lasă să știi, să privești în ochi, să simți cum ți se dăruiește întreg...
Îți lasă toate sertarele, se abandonează...
E minunat să ai în ochii cui e abandona...
\"Cine vrea să îi fie trase sertarele ființei\"?? Cine te iubește, Ștefan...
Cred că cine te iubește...
Fug la doctor acum.
Numai bine!
Și să fii iubit, Ștefan, să nu mai pui așa întrebări!