Mediu
nu știu cum din prima clipă mi se face prea târziu.
viața mea a început greșit
cu ultima clipă
sau poate că s-a terminat deja înainte de a începe
sunt singură. și cu asta am spus tot ceea ce era de spus
oamenii se strâng în brațe
și se sărută pe stradă
oamenii sunt unii cu alții
aici pereții mă obligă să-mi stârnesc toate durerile până obțin imacularea
stau dreaptă ca o linie de unde se dă startul la ceva. nu știu la ce.
e un început care-mi contrazice ființa
mă las provocată dintr-un fel de curiozitate
să văd cât pot să respir fără
oare cum mor libelulele?
crezi că în zbor ca oamenii care se iubesc?
sau cad pur și simplu cu un oftat?
crezi că se întorc și ele după aceea nebune
să locuiască în absențele astea?
oare cum fac libelulele? cum?
cred că va fi un an libelulă
vom abandona orice formă cunoscută
și ne vom naște pentru o clipă din altceva
dar dacă ne vom recunoaștem și de data asta
așa
ca fluturii?
dacă inevitabil ne vom iubi și în singura zi a existenței noastre?
dacă vom afla că am murit de câteva ori
trecând sfâșietor prin toți orbii?
dacă va fi așa?
054.163
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- ioana negoescu
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 207
- Citire
- 2 min
- Actualizat
Cum sa citezi
ioana negoescu. “va fi un an libelulă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ioana-negoescu/jurnal/223020/va-fi-un-an-libelulaComentarii (5)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
SPSau dacă va fi, asta e.
0
INEmil, mi-ai luminat începutul de an cu prezența ta aici. îți mulțumesc. primul semn nu se uită, e ca prima iubire... :)
Viorel, bine ai venit și anul ăsta! și dacă va fi așa?
Viorel, bine ai venit și anul ăsta! și dacă va fi așa?
0
LPIoana, nu știu dacă ți-am spus vreodată că ești poeta mea preferată, din toate timpurile. O spun acum, fiindcă trebuie!
Și e minunat să pot face asta.
Ceea ce scrii tu, este ceea ce simt eu, și nu, nu mă mir că mai sunt și alții care simt ceea ce altora le pare de neînțeles, fiindcă nu au simțit, nu știu să existe...
Și cu această poezie, iată, m-ai cucerit din prima strofă, fiindcă de fapt mulți suntem ale căror vieți încep așa, numai că nu toți conștientizează, se pierd de ei înșiși, crezând că poate așa e viața, și nu mai caută răspunsuri.. pur și simplu trăiesc... pierzându-se printre alții, confundându-se cu lumea, așa cum este ea..
Ei, da, tu știi că sunt atâtea de spus de fapt!
Și un alt vers care mă strânge, mă înfioară, „oamenii sunt unii cu alții „dar asta nu înseamnă, nu-i așa, că sunt cu cine ar trebui să fie…
Poate că noi, aceștia, care știm, suntem de fapt mai fericiți, așa, cu singurătatea aceasta a noastră… poate de fapt avem mai mult…
Pentru mine, sunt suficiente prima și ultima strofă!
E minunat să poți recunoaște! Atunci știi și simți că nu ai trăit degeaba, e mai mult decât dacă faci copii, fiindcă ei au drumul lor, dar recunoașterea face parte din drumul nostru!
Indiferent prin câte morți vom fi trecut…
„vom abandona orice formă cunoscută
și ne vom naște pentru o clipă din altceva” din orice ne-am naște, și în orice formă, doar o clipă de am trăi, sigur că ne vom iubi! Nici nu ne trebuie o zi întreagă… măcar o clipă de am avea, AVEM regăsirea!
Cu asta încerc să mă consolez…
Oricum, știu că ne vom mai regăsi, o dată, și încă… nu știu de câte ori…
Noi știm că am mai murit de câteva ori!
“Dacă va fi așa”? Dar atunci când deja știm că așa este…?
Atunci poate nu ne rămâne decât să trecem “sfâșietor prin toți orbii”…
La mulți ani, Ioana!
Acum, eu știu că mai este cineva…
Și e minunat să pot face asta.
Ceea ce scrii tu, este ceea ce simt eu, și nu, nu mă mir că mai sunt și alții care simt ceea ce altora le pare de neînțeles, fiindcă nu au simțit, nu știu să existe...
Și cu această poezie, iată, m-ai cucerit din prima strofă, fiindcă de fapt mulți suntem ale căror vieți încep așa, numai că nu toți conștientizează, se pierd de ei înșiși, crezând că poate așa e viața, și nu mai caută răspunsuri.. pur și simplu trăiesc... pierzându-se printre alții, confundându-se cu lumea, așa cum este ea..
Ei, da, tu știi că sunt atâtea de spus de fapt!
Și un alt vers care mă strânge, mă înfioară, „oamenii sunt unii cu alții „dar asta nu înseamnă, nu-i așa, că sunt cu cine ar trebui să fie…
Poate că noi, aceștia, care știm, suntem de fapt mai fericiți, așa, cu singurătatea aceasta a noastră… poate de fapt avem mai mult…
Pentru mine, sunt suficiente prima și ultima strofă!
E minunat să poți recunoaște! Atunci știi și simți că nu ai trăit degeaba, e mai mult decât dacă faci copii, fiindcă ei au drumul lor, dar recunoașterea face parte din drumul nostru!
Indiferent prin câte morți vom fi trecut…
„vom abandona orice formă cunoscută
și ne vom naște pentru o clipă din altceva” din orice ne-am naște, și în orice formă, doar o clipă de am trăi, sigur că ne vom iubi! Nici nu ne trebuie o zi întreagă… măcar o clipă de am avea, AVEM regăsirea!
Cu asta încerc să mă consolez…
Oricum, știu că ne vom mai regăsi, o dată, și încă… nu știu de câte ori…
Noi știm că am mai murit de câteva ori!
“Dacă va fi așa”? Dar atunci când deja știm că așa este…?
Atunci poate nu ne rămâne decât să trecem “sfâșietor prin toți orbii”…
La mulți ani, Ioana!
Acum, eu știu că mai este cineva…
0
INe foarte mare bucuria de a constata că acest text își îndeplinește menirea. ai rezonat și acest lucru înseamnă foarte mult pentru mine. mulțumesc. Un An Nou fericit!
0
Sun citeva locuri comune care ar putea deranja, dar ma impac perfect cu ele, pentru ca despre singuratate, zboruri si caderi nu se poate vorbi decit comun. Dincolo de peretii poemului, o atmosfera apasatoare, un inceput de metamorfoza, o noua durere a nasterii din ceva. Nu stii din ce. Un text crisalida, in care germineaza viitoarele sfisieri. Practic prima parte nu te lasa prea multe sa spui, insa te patrunde ca un fel de intepatura nedorita si totusi necesara. De la peretii care te obliga sa-ti stirnesti orice durere in speranta ca vei simti din nou, imi place sa vad aceasta parte ca un fel din introspectie a larvei in cocon.
Semn luminat pentru acest an libelula, primul din prima zi. :)