Mediu
nu știu cum din prima clipă mi se face prea târziu.
viața mea a început greșit
cu ultima clipă
sau poate că s-a terminat deja înainte de a începe
sunt singură. și cu asta am spus tot ceea ce era de spus
oamenii se strâng în brațe
și se sărută pe stradă
oamenii sunt unii cu alții
aici pereții mă obligă să-mi stârnesc toate durerile până obțin imacularea
stau dreaptă ca o linie de unde se dă startul la ceva. nu știu la ce.
e un început care-mi contrazice ființa
mă las provocată dintr-un fel de curiozitate
să văd cât pot să respir fără
oare cum mor libelulele?
crezi că în zbor ca oamenii care se iubesc?
sau cad pur și simplu cu un oftat?
crezi că se întorc și ele după aceea nebune
să locuiască în absențele astea?
oare cum fac libelulele? cum?
cred că va fi un an libelulă
vom abandona orice formă cunoscută
și ne vom naște pentru o clipă din altceva
dar dacă ne vom recunoaștem și de data asta
așa
ca fluturii?
dacă inevitabil ne vom iubi și în singura zi a existenței noastre?
dacă vom afla că am murit de câteva ori
trecând sfâșietor prin toți orbii?
dacă va fi așa?
054.152
0
Sun citeva locuri comune care ar putea deranja, dar ma impac perfect cu ele, pentru ca despre singuratate, zboruri si caderi nu se poate vorbi decit comun. Dincolo de peretii poemului, o atmosfera apasatoare, un inceput de metamorfoza, o noua durere a nasterii din ceva. Nu stii din ce. Un text crisalida, in care germineaza viitoarele sfisieri. Practic prima parte nu te lasa prea multe sa spui, insa te patrunde ca un fel de intepatura nedorita si totusi necesara. De la peretii care te obliga sa-ti stirnesti orice durere in speranta ca vei simti din nou, imi place sa vad aceasta parte ca un fel din introspectie a larvei in cocon.
Semn luminat pentru acest an libelula, primul din prima zi. :)