Louis Bourbon

Doamna Opt strălucește sub luna proaspătă Ca o statuie de porțelan printre trandafiri. Și rouă ca un șuvoi mângâietor de izbăviri I s-a prelins pe creștet, pe sâni. Bogată E noaptea, umbre de aur

Mâna cupă plină de gânduri ți-o-ntind Iată e-a iubirii dulce licoare Ca vorbele ierburi subtile din Sind Presărat-am ale nopții fecioare Sprintene zboară în apele ei Ageră fragedă crudă

Surf pe autobuz, surf pe autobuz. Jos mâinile de pe bare, Lasă-te prins de mișcare. Da, da, prinde valul. Da, da prinde groapa. Surf pe autobuz, surf pe autobuz. Și ce dacă ai căzut, Și ce

Nemții muncesc și beau bere Francezii beau vin și sunt eleganți Italienii cântă Englezii au morgă Scoțienii sunt zgârciți Corsicanii sunt răzbunători Spaniolii merg la coridă Elvețienii cresc

Demult, pe când doar o geană din Om se ivise, Un sunet străpunse, prin el sfințindu-l, văzduhul. Nu știm ce vorbă și cum din Nimic reușise, Greu de-nțelesuri, să se-nfiripe-n ea duhul. Tremura

Demult, cu o oglindă prin landele furate De olandezii care pe Vânt l-au înhămat Mașinilor cu brațe și scâncete ciudate, Să lupte cu Oceanul pe câmpuri revărsat, Trecea cu chef de șagă un Till

Cum chefuiam, ulciorul plin și mintea grea Trudnic se odihneau pe-o masă oablă Din brad bătrân, scăldat în vin. Zâmbea Un sos lucios în strachina-mi de tablă. Și-am auzit prin vis chemarea

Zeu hain, destupă cetluitele butoaie. Vreau să beau, în hăul burții să arunc Vinul timpului ce genunchi îndoaie, Căci m-a săgetat cinstitul prunc. Inima se zbate, cu nimic se-ogoaie, M-a privit

Ce-i și cu grâu-acesta ce pe spatele câmpiei Se-alintă galben sumețindu-și spicul! Și la Sâmpetru snopii pricini veseliei, Grăunțe multe măsurând merticul. Căci sunt țăran în inimă, cu palme

Vine o vreme când seacă fântânile, O crudă vreme a împietririi, Când fără de vlagă tremură mâinile Și ochii se dau treji adormirii. E ora abulică fără iubire, Când doar tramvaiele ca niște

Acolo unde alții văd doar munți, Eu văd copaci, albastre stânci, Hățișuri, șerpi, tainice nunți, Temeiuri, sfaturi și porunci. E-al Muzei dar să deslușesc Din amăgire miezul pur, Ideea dulce

Aici ce caut eu ? Privirea o rotesc La dreapta, -n stânga, -n față, -n spate. Mirări străine ochii mei primesc. „Atinge! Pește-i ce pe mal se zbate” „Vino, o, vino”, -mi strigă-un

Spintecă spade de foc vineții nori. Iată, păsări întunecate peste noi sângeră. Lată paragina îngână: ține minte că mori! Vechiul pământ în chingile frigului suferă. Iubito, din vise-ntrupată,

Cine sunt eu? O floare trecătoare, Un fir de iarbă, o frunză pe-ai vântului umeri, O piatră ce se rostogolește-n vale Și zvoană dă cât suntem tineri. Cântecul meu atât de scurt e,

Cândva poetul care cetatea zburătoarelor cântat-a Spunea că oamenii sfere am fost în zorii lumii, Și-n două părți voința zeilor, ne’nduplecata, Ne-a despicat în trupuri hărăzite humii. Se

Nu-ți mai cer miere, ci cruntul venin, Săgețile vorbei, în el, să le-nmoi. Nu-ți fie milă, din cerul senin Nu cad niciodată temutele ploi. Zeiță, știi bine, din inimi curate Cuvântul ce mușcă

„Sunt fericit. La naiba cu-ncruntarea În toamna asta văratecă, autumnus uber. Cerul, burete-albastru, șters-a răzbunarea Și orice-ocări ce, -n sânge, să fie stinse cer.” „Ce faci, dormi oare,

O, ce minune, umilitul de mine, Eu, cel din pământ plămădit, Ce foc îmi curge prin vine Ce lumină în creștet m-a lovit, De iată că mai ușor decât vântul Scriu versuri înaripate? Cine miere

Ah! jocurile iubirii candide Le-am privit din colțul meu, după draperii, Răsfrânte-n marmure livide, În geamurile sinilii. Sceptica mea făptură Prinț de Blaye nu s-a visat Și, către vreo

Vacile pe-o creastă ca un stol de ciori. Plouă dezolare peste câmpii goi. Frigul ce se cerne, soarele din nori Rostuiește teama prăbușită-n noi. O, icoană plânsă cu lacrimi de mir, Ca lumina

Spre inimă-ți urcând stelare căi, O draga mea, în cer aprinsă O rază din a ochilor văpăi Aruncă înspre valea-mi ninsă! O de aș ști, tu, doamnă pură, Că vei vroi să pleci milos privirea Spre