Lory Cristea

Pe mătușa generoasă Ce răbda de foame-n casă O-mpăiem, ca amintire Că ne-a lăsat moștenire.

În noaptea aceasta năucă De vorbe închise în cercuri Începe durerea nălucă Să scrie pe noi albe cecuri. O noapte cu ceasuri de veghe O noapte cu ore păgâne Cu stele ce stau la priveghe Pe

și eu și tu ca două praguri cum trece vremea peste noi întotdeauna înainte și niciodată înapoi și tu cu mâinile acelea ce par frumoase și cuminți scriind pe pielea mea înscrisuri în genul

Vă spun încă o dată că nu doresc nimica Nici n-o să-mi caut drumul săpându-vă, fățarnic Dar crucea mea de piatră e sufletu-mi năpraznic Sau credeți că pe mine nu mă străbate frica? Povara mea-i

satiră După ce-am citit scrisoarea- hî, hî, hî, m-am dat de-a dura, Nu de râs, ci de durerea de a mă afla-n postura Ca să n-am prerogative în problema moștenirii Îngropați-vă speranța, tineri

moto ,, am rugat-o să îmi facă o cafea și să îmi procure vreo diplomă din magazinul de vizavi în cazul în care nu se găsește și ceva minte pentru mine dacă tot mă privește ca pe o sperietoare

Aș vrea cu tine să durez o casă În codrul de stejari, întunecat Departe de urgia tumultoasă Să ne-necăm în dulce-anonimat. Iubirea să ne fie primitvă Ca altor doi nebuni de la-nceput Să fim o

deschide toamnei larg fereastra serii mă arde peste piept ca să învăț culorile dansând ca-ntr-un dezmăț al împlinirii simple și-al durerii eu știu că timpul ăsta nu se-ntoarnă și ai atâta

În seara ultimului carnaval Femeia își zâmbește în oglindă De parc-ar vrea din ea, să se desprindă Ca-ntr-un păgân și straniu ritual. De tot e goală, aspră și frumoasă O Evă smulsă-abia cu-o

acum când ne găsim așa departe îți dau răspunsul ce ți l-am promis eu te iubeam pe viață și pe moarte cum se iubesc caisele-n cais erai un cântec diavolesc și-un înger cânta refrenul tău

între Dumnezeu și mine nu un cer nu un pământ doar o respirare simplă a cuvântului cuvânt preț de-un somn o-năbușire a leșinului de moarte lumânarea ta se-aprinde și lumină și

Nu pricepeam deloc ce-o să se-ntâmple Vedeam că-i toată casa în picioare Și-ntr-un târziu mi-au spus care-i pricina Se pregătea să moară tata mare. Și chiar s-a dus la fel cum i-a fost

ca niște piepturi sterpe, părăsite așa îmi vin imaginile-n minte cu niște negustori de lucruri sfinte ce scutur’ coarne, freamătă copite și văd în cei ce vor să mă imite icoana mamei viindu-i

Ce nimb secret argintuind cărarea De cum apari, pe umeri îți așază O mantie croită dintr-o rază Pe frunte îmblânzindu-ți înserarea Tu, muzelor amant le ești, de vază Când pâinii lor adaugi,

Să porți în gene miere de albine Hotar punând, părerilor obtuze Cum te-aș mai săruta usor, pe buze Tristețe, care locuiești în mine. Te îngrijesc în patimă și sârg Ne știm de când mă știu pe

S-a rătăcit prin veacuri Dumnezeu Sau s-a distrat de vreo-ntâmplare-anume, Și-a-ntârziat minutu-n care eu Eram sortită să apar pe lume. -E rândul tău, și-am hotărât să fii Femeie, deși, știu

Și ce dacă-nchid ochii în fața oglinzii? Și mă dezbrac în fața cărților mele vechi Privirea ta a devenit un discurs Care-mi spune neîncetat Să renunț la ruga mea Cu ochii îngropați în pământ În

trecea un om cu mâna-n buzunar făcându-și cruci cu limba-n cerul gurii era un sol al dragostei și-al urii ieșit din fila sa de calendar trecea un om ca un blestem cumplit cu fruntea-n cer și

sunt un animal domesticit botezat fără de știre se spune că-n iertare și iubire unii șoptesc c-aș fi liber și fericit alții spun să trăiesc mult (pesemne) înseamnă urarea ca să-mi aduc obolul

cum din sunet se prelinge rătăcită câte-o rază în cenușa-i ce se stinge recitesc povești de groază verdele din ierburi crude în foc vânăt se preface din blestem de paparude oameni pier și

ce mici sunteți câte unii mă joc cu voi pe o tablă de șah de unde din când în când câte o damă (une vieille dame) ridică mănușa și aruncă un click (preamărită lume virtuală) de dincolo de