Lory Cristea

întâi vioara sunetul și-l pierde prin talpa ei o liră albă strânge un cântec vechi cu tresăriri de sânge miroase-a ambră stinsă cu ceai verde îi înflorește-n coapsă-un arbor\' dulce în pântec

Aș vrea , pentru prima oară Să fiu un înger albastru Cu aripi de ceață Să zbor deasupra pieței San Pietro Să duc sufletul meu în dar Acelui om uriaș Care a plecat azi dintre noi Tăcut și demn,

Ce-nseamnă Doamne să fii om cuminte, Când tu, să lupți cu munții ești în stare Și-ai duce lumea-ntreagă în spinare Povară de iubire și cuvinte? Nu te-ar opri nici tunete, nici geruri Ai

sufletul își lua ultima zvâcnire dureros de sumbră desenând în linii roșu stins mâna care prea târziu s-a-ntins înspre trupul părăsit de umbră și secătuit de neiubire năruiești când

scrisoare lui Serghei am intrat pe ultima fâșie a drumului în penumbră aceste semne din copilărie s-au ascuns sub pielea palmelor de gheață Serghei eu încă sunt viață dar un apus

Exact în seara în care popa Ciocan o dusese la maternitate pe coana preoteasă, găsise și Julieta motiv să intre pe poarta lui, așa pe-amurgite, cu-o găină porumbacă într-un paner, cumpărat , desigur,

Sunt vânător de antice cutume Și ipohondru călător, năuc Bat rar, cu pasul, colțul meu de lume Și capul, mi-l așez pe unde-apuc. Învăț cum să zâmbesc de după plânsu-mi Iar pasul meu să-l fac

Cel mai des se moare când dă colțul ierbii Tu venind din geruri, ești prea slab să riști Înc-o bătălie ca să mai exiști Și te-mpușcă cerul să te plângă cerbii. Te petrec izvoare, pietrele

Hai, ceartă-te prelung, fără rușine Mi-e dor de un scandal pe săturate În care tu, depozit de dreptate Strigi mușcătura mărului din mine. Invocă toate forțele divine Să-ți recunoască dreptul și

Te rog să-mi cumperi o rochie albastră, Să nu zici că-i scumpă, să nu zici nimic, Dă-mi voie să iau floarea albă din glastră În părul meu negru va sta tare șic. Mai am doar o ultimă mare

Am înghețat sub bolți, mereu străine Pământul se-mpietrea sub pașii mei Eram o candelă făr\' de ulei Dar îmi ardea cămașa de pe mine. Mă rătăceați, păpușă fără vlagă Și mă priveați doar în

această ultimă zăpadă e-aproape o promisiune că mai există o speranță în lucrurile vechi și bune a nins din plin o zi și-o noapte cu fulgi ca un suspin de sfânt de parcă Dumnezeu încearcă să

De cine fugi?...nu te mai găsesc, aproape niciodată acasă. Vii din inima iadului de piatră și cărbune și pleci iute, deasupra... așa te știu. Ce-au făcut munții din tine, sclavul lor?...Am fost pe

Þiganca ședea direct pe pământul gol cu fustele împrejuru-i, încât privită de departe părea o floare uriașă, pestriță. Cu harul ei înăscut de-a opri trecătorii, striga neobosită : - Hai la țâganca

Acum sunt lemnul tânăr ce-și aprinde Doar gândul, de scânteia îl atinge Amestecând esențele dospinde Metamorfoza-n seva mea se-ncinge. Și mii de ipoteze-alambicate Se-adună și se sparg printre

Să nu mă cauți , mai ales diseară; Voi fi plecată-n altă galaxie Și n-o să pun la mine în valiză Iubirea noastră - lacrimă târzie. Cred c-o să iau cu mine doar o carte, Cu pagini multe,toate

o lacrimă de sticlă prin iris trece-n jos strivesc sub talpă viața și sângele mi-l calc cad pe pământ luceferi din cerul mat, lăptos ca niște lămpi de aur în drum spre catafalc dorm sfinți de-a

Ce s-o fi întâmplat cu drăcoaica asta de fată din vecini în iarna asta , nu pot să pricep!...pot să jur că acu` vreo două trei luni am vazut-o și era alta.Zici c-au lucrat dracii în trei schimburi

flăcări văd cand mă gandesc la tine, și nimeni nu le poate stinge, poate doar lacrima sărată ce pe obrazu-mi se prelinge o lacrima ce-n ochi azi ti se naste trăind pe-obrazul ca de

sedimente și astfel am ajuns să mă iau de mână într-o retragere a mea din mine cu un pas mai departe pentru a avea imaginea clară a daimonului care-mi bate ceasurile de