Lory Cristea

Un sclipăt nou, sălbatic se-așează prin grădini Domol îmbracă iarba ca după biruință, Într-un sărut de-adio și de făgăduință, Eu știu că vine toamna citind-o prin lumini. Pământul cum o simte

satiră După ce-am citit scrisoarea- hî, hî, hî, m-am dat de-a dura, Nu de râs, ci de durerea de a mă afla-n postura Ca să n-am prerogative în problema moștenirii Îngropați-vă speranța, tineri

Hai cruce și așează-mi-te-n spate, Nu-s pregătită, încă, pentru tine Dar te-oi purta cum voi putea mai bine Prin cele drumuri, încă neumblate. Hai cruce de te scrie ca un semn, Ce nu se vede

Din coala-aceasta de hârtie Aș încropi o mare barcă, Să-mi ia povara de pe suflet Și gândurile ce mă-ncearcă. Poveștile neîncepute, În care pasul meu timid Mă va purta spre uși străine Ce nu

de casa-i e-n ocară și neamul în necaz poetul n-o să-ntoarcă și celălalt obraz se va-mbrăca în doine de mare dor și jale cuvinte-o face schije spre puncte cardinale și va simți pe tâmple ca

La revedere, taina mea de ziuă Iubitul meu întreg de lună plină Și nu știu de ce zarea ta suspină; Þi-am spus la revedere, nu adio. Trecutul nostru fi-va o tanagră Spre care mulți vor încerca

Hai, ceartă-te prelung, fără rușine Mi-e dor de un scandal pe săturate În care tu, depozit de dreptate Strigi mușcătura mărului din mine. Invocă toate forțele divine Să-ți recunoască dreptul și

,,E un război cumplit pe dinăuntru-mi / Armate de-nțelesuri desfășoară / Soldați-cuvinte care vin asupră-mi / Și-n sânge, ca otrava, se strecoară // Tot calcarul din oase-mi se topește /

Perdelele jegoase de ață fluturau la fereastra cu ochiuri mici de geam vopsită în verde țipător. Geamul se legăna într-o parte și în alta cu scârțâit asurzitor care-ți dădeau senzația de loc pustiu.

Îngâmfatul prostănac Calcă, împlinind zicala Pupezei de sub colac, În ce, ieri, umpluse oala.

La Mulți Ani! poetului meu de suflet Poetule, păstrez această ziuă Să-mi amintească geamul cu caiși, Ce-au înflorit în ochii tăi deschiși Pân\' la ninsoarea sfântă, de adio. Poetule, izvorul

durerea asta e a mea n-o port mă poartă ea ca pe-o cămașă și are obiceiuri proaste când zic că totu-i pus frumos mă-mbracă-a naibii ea pe dos atunci îmi vine s-o înhaț și-apoi cu dalta s-o

Elina ție ți-e rușine cu îndelunga ta răbdare se surpă-n pieptul tău și moare un vers ca mierea de albine mă uit că nu ți-ai amintit de pâinea fragedă și-amară azimă care n-a dospit decât

când port mărgele negre e semn de moarte am ucis ca un călău alt somn alt vis să-ți vezi de drumul tău mărgele albe dacă pun înseamnă că se-abate un flutur alb din înserare să-mi spună și să-i

poetule nu cruța vinul recită înc-odat\' ,,Addenda\'\' în noaptea asta Cain și Abel își vor plăti cu noi amenda și tu Marie lasă-ți mâna diamantată cu inel să mângâie păgân bărbatul ce

-Vedeți cum i se ridică? Exclamă o babă-n spate, -Ce??? strigară celelalte. - Sufletul la cer, fetică!

nu-ți merit luntrea Doamne nici bunătatea de-a mă scoate la liman m-am închinat apusurilor roșii și-n zorii cine stie câtor toamne am alungat cocoșii sau am zâmbit în timpul slujbei când se

-Petru a început să-i zică: ,,Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat’’. Iisus a răspuns: ,,Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, frați sau surori, sau tată, sau mamă, sau

te-aș fi iubit dar cum a fost să fie perfecțiunea lumii-nchisă-n roată mai bine ți-aș fi spus de prima dată c-am să te-mpart puțin în poezie chiar te zidisem piatră unghiulară a casei mele

vreți pe Iisus să plângă-n voi cu boabe de nectar pe buze cad verbele bolnave și piezișe în vreme ce Iisus-ul vă dă ocol prin munții de gunoi și parcă-și cere scuze n-ar avea loc