Olarii

A modela lutul este o muncă istovitoare care cere îndemânare și mai ales dragoste pentru această artă. Bătrânii spun că olarul este un fel de paria al societății, din mâinile lui ieșind sufletul vaselor cărora le dă viață din lutul rece, ori acest lucru îl așează pe un loc apropiat Creatorului, care la fel, din lut, a smuls viața. Oala de lut, se aseamănă întrucâtva ființei omenești, ea având buză, gât, corp, ureche, fund. Ea este cea care îl însoțește pe om de-a lungul vieții, la nuntă, la botez, la înmormântare. În unele sate din Muntenia și Oltenia se mai păstrează și astăzi obiceiul ca atunci când mortul este scos din casă, să se spargă o oală de lut de colțul casei, pentru ca sufletul omului să nu-și caute vasul, bântuind prin locul unde a trăit. Deasemenea în Ardeal, la nașterea unui copil, se dăruiește un ulcior dacă este băiat, iar dacă nou-născutul este fată, va primi o tipsie.
La început lutul se framânta cu apă. Operația este probabil neplacută, nejustificată, abuzivă. Lutul protestează, opune chiar rezistență, trebuie încurajat să se opună, se mai adaugă humă. Apoi apa, nu prea multă findcă se poate descuraja și renunță la luptă, adică curge. Prima fază-framântarea este gata când personalitatea lutului este adecvată fazei a doua. Lutul nu are percepția olarului. Nu îi poate cunoaște intențiile, îi simte doar influența. Pe masură ce se lasă modelat, faza a doua, lutul ia forma pe care o dorește demiurgul său, zeul său. Procesul poate dura minute sau ore. Când e gata și a ajuns sub formă de oală, lutul este lăsat să se usuce, sa se maturizeze câteve zile. Urmează operația de ornare, care este opțională. Zeul, olarul creator, îsi mângâie oalele cu pensula înmuiată în smalțuri și vopseluri întru desavârșirea lor. Oricât de mult le-ar împodobi, ele vor ramâne totuși oale. Vor primi sarcini, vor îndeplini misiuni.Deși permanent manipulată de cineva, dacă își va face bine treaba oala va avea o viață lungă. O mică greseală, o marchează cu o ciobitură, prima gafă o sparge și ajunge cioburi. Urmează judecata olarului, dacă a fost trufașă îi va citi viața în cioburi și va afla cât a fost de agitată și câți dușmani și-a făcut. Atent la detalii va observa și pentru sine dacă toarta era suficient de mare, pereții prea subțiri, baza strâmbă. La următoarele loturi va accepta ideea evoluționismului și își va perfecționa opera. Olarul face tot felul de oale: mici, miniaturale, mari, simple, ornate, rafinate, smalțuite, oale de apa, de rachiu, de vin, de ulei sau de lapte, oale de zi sau oale de noapte. Fără părtinire le iubește pe toate. Peste un timp, oala sau cioburile rămase din ea, se transformă în mărturie. Nici o oala nu se poate face singură, deci ea demonstrează existența zeului creator, apoi îi destăinuie personalitatea, starea de spirit, fantezia, framântarile, bucuria sau tristețea, năzuințele. După un timp, suficient de lung, oala poate spera să ajungă iarași lut în mâna olarului. Poate atunci o va face ulcea. Sau ulcior. Sau amforă.
Așadar, olarul (întotdeauna bărbat) este privit ca o persoană diferită de toți ceilalți, prin măiestria mâinilor lui, dar și curajul de-a se potrivi cu Dumnezeu. În zona Horezu și astăzi se mai află cimitire ale olarilor, spații aflate undeva la marginea satului, separat de cele ale celorlalți țărani, constituite astfel, în credința că sufletele olarilor vor fi chinuite după moarte pentru îndrăzneala ,,învierii lutului’’.
La români, prelucrarea lutului are rădăcini de mii de ani, din timpul dacilor. Ceramica era un meșteșug larg răspândit. Roata olarului, care a inceput sa fie folosita din secolele V-IV i.Hr., a determinat creșterea numărului și îmbunătățirea calității vaselor. Dacii lucrau vase mari pentru provizii, oale, opaițe, căni cu o toartă, cești cu toarta supraînălțată, etc. Vasele erau decorate cu linii incizate, brâuri în relief, motive pictate (florale, geometrice). Se poate spune că dacii erau artiști recunoscuți în modelarea lutului și a prelucrării lemnului sau metalelor, dovadă stând numeroasele piese găsite de arheologi, pe întreg teritoriul fostei Dacii.

Fiecare fel de ceramică din România are farmecul și frumusețea lui. Astfel, în Moldova, se poate întâlni o mare diversitate de forme în care se pot recunoaște tipuri aparținând vechii ceramici greco-romane. Ornamentația vaselor de ceramica este sobră, caracterizată printr-o dozare riguroasă a motivelor, cromatica fiind redusa la câteva culori de bază, ceea ce conferă o notă specifică ceramicii din aceasta parte a țării. Foarte apreciate sunt vasele de ceramică neagră, realizate in centrele de la Marginea din Suceava (ceramică neagră lustruită cu piatra) și Deleni (Iași).
Un alt centru de olărit pentru zona Maramureșului, este cel de la Săcel unde se face ceramica roșie nelustruită. Tot în Transilvania, centre cunoscute pentru arta ceramicii sunt la Vama (Satu Mare), Leheceni și Corund (ceramica smalțuită, bogat ornamentată). În Muntenia, asfel de centre sunt la Mușătești (13 km distanță de Curtea de Argeș), Vâlsănești, Stroești, Poienița, Obaga (în Oltenia).
Cel mai apreciat centru de prelucrare al lutului, rămâne Horezu, vestit în lumea întreagă pentru tipsiile sau ciorbalâcurile pe care este pictat ,,cocoșul de Hurez’’, ,,pomul vieții’’, ,,peștii’’, ,,șarpele vieții’’, toate cu semnificații sacre, străvechi, păstrate și lăsate din tată-n fiu de mii de ani. Alături de prelucrarea lemnului, a metalelor, de artizanat sau pictură, olăritul este o dovadă a tezaurului românesc de frumusețe exprimată prin artă, încă de la începutul constituirii noastre ca și popor. Este dovada palpabilă că noi, nu doar am locuit acest spațiu de o frumusețe si bogăție rară, dar l-am și cinstit prin lucrarea mâinilor și sufletului nostru.

când liniști-i e dor să mă străbată
și soarelui să-mi steie-n buzunar
olarului care mai crede-n roată
îi pun o piatră mică la hotar