Liviu-Ioan Muresan

Tremur la auzul cuvintelor tale atît de convingătoare sînt și atît de stridente; mi-au făcut franjuri timpanele iar ochii îmi lăcrimează, buzele mă ustură. Te aud instinctual cum umpli cu

Pe mine mă cheamă acasă cineva voi pleca oare? nu voi pleca? de ce să mă grăbesc inutil cînd totul se trece așa subtil? iar casa aceea nu are sfîșit m-așteaptă oricît, voi pleca negreșit.

Mai întîi am luat un șarpe mic și l-am trecut prin toate părțile tubulare ale trupului. L-am lăsat să se joace cu mine, să-mi pătrundă prin toate stările prin care te poate pătrunde un

Glasul lebedei în delta suspinelor nedeslușire.

Cred că îmi era foame de vreme ce trandafirii șiroiau șîngele hulpav în ghivece încinse. Nu căldură simțeam, doar transpirație proaspătă picurînd- ploaie din ceruri- spre ultimele

Doar jumătate din mine acceptă prelungirea aceasta, continuă, cealaltă jumătate, se destramă încet voal al ideilor rîncede despre destine nefirești. Din cealaltă jumătate ies de asemenea

L-am strîns tare în pumn, să-i curgă tot sîngele, toată viața... îmi intrară unghiile în carne și stîngeam fără încetare. Durerea nu mă oprea ci și mai puternic simțeam nevoia de a ucide

Dl.Iancu bătu de 12 ori la ușă. În mîna dreaptă ținea buchetul de flori, iar stînga i se bălăngănea pe lînga corp. Era paralizat pe partea stîngă, dar cu urcatul scărilor se descurca: lua

Mi-am deschis ferestrele inimii lăsînd să pătrundă întunericul. E vîscos și pătrunde încet, mă gîndeam copleșit de păreri ambigue... Mai repede iese lumina constatam privind

Mă hrănesc din simboluri. păsări, ape, pietre, lumini... Uneori și din umbre pot face cuvinte. Adeseori sînt multe, prea multe, cuvintele... Aș dori să mă întorc pe furiș la… simboluri.

Aberațiile acestea le-am stors protejîndu-mi ochii cu palma stînga. Cu dreapta scriam tot ce-mi șiroia din creier. Otravă curată, putîndu-mă ucide sau orbindu-mă doar. Auzul îmi era

De la petală, m-am abătut iarna, Cînd, înghețată fiind, nu i-am văzut frumusețea. De la frunză, m-am abătut toamna, cînd nu am văzut verdele, întuchipînd tinerețea. M-am abătut de la

Nu sînt nori, ci din cerul nespus, Ochii tăi, ochii tăi mă privesc, Nu sînt raze de soare-n apus Ci surîsu-ți, surîsu-ți regesc. Nu sînt flori pe întinsu-ți pamînt Ci sînt lacrime picurînd din

Mă voi revolta într-o zi, Voi zgudui lumea cu idei neștiute, În conștiinte voi fi Cea mai sublimă virtute. Voi ridica mulțimile, vor înțelege, Toate dedesupturile oculte Voi restabili

Hristos a înviat! El, unic și așteptat Mîntuitor, să dea viață fără moarte, să dea viață tuturor. A înviat dar tu, creștine, l-ai acceptat în viața ta? El este mîntuirea lumii dar numai

Din forme forme împlinesc, din vise vise și iluzii... E totul, totul e firesc, concluzii tragem din concluzii. Idei renasc tot din idei, din teamă teamă se năzare, lumina în

Cu o mînă aș atinge Cercul Polar iar cu alta Ecuatorul. Picioarele mi le-aș fixa, pe Lună. Cu ochii aș privi jumătatea văzută a Pămîntului.

Eu scriu precum aș urla Dragostea, disperarea, ura, Dorința de rău și de bine Toate la mine devin versuri Și le așez pe hîrtie. Conștiința mea astfel Se întinde prin semne, Grafie

Poezia se scrie la lumînare Ea se consumă prin ardere La fel cu sufletul poetului, Trecînd agale spre alte lumi, Spre sfere înalte, dincolo de înțelegere Mistuind aerul permanenței, Al

Să stai la geam și să privești cum plouă După această arșiță acută- Cu mîinile întinse, amîndouă, Dînd după stropi cu mîna, la derută... Să nu-ți ajungă recea adiere Iar aerul înăbușit

S-a dus Mistrețul cu colți de rubin, Lungă viață, Tragic destin. Ne-a rămas Mistrețul cu colți de argint Scurtă viață Veșnic colind. Să înceapă din nou vînătoarea Săgeată de lemn, săgeată

Ce demon e femeia, m-a ucis. Cuvîntul ei poruncă-i pentru mine; Alături parcă am trăi un vis În mlaștina de patimi și suspine. Puterea ei, surîsul din obraz; Dorința mea, cătușe de