autismul

care emoționează. gestica mecanică. ritualul neschimbat. muțenia sufletească. ruperea de exterior. niște roboți care încep să ruginească pe la încheieturi. o lume fadă pe care o numim, tot mecanic, familie. particularul, aici, face să accentueze generalul.
și totuși, în acest univers mai există urme de umanitate: lacrimile, tristețea, primirea în brațe, vagi semne de tandrețe.
viața aceasta "îngrădită" de rutină este un ciclu complet și repetabil de oboseală, "refelexe condiționate", ascultare a sunetului ceasului și subordonare acestuia. un timp care (se) trece, nu se (mai) trăiește!

cu plăcerea lecturii.

desi titlul trimite mai degraba la automatism, blazare, etc. am simtit in text si o latura foarte umana, exact cum spunea mai sus ottilia ardeleanu. imi place faptul ca textul poate fi citit, din cauza asta, in doua feluri. sau ca robotizarea e vazuta de sus, totusi, cu un ochi foarte personal. dar daca ar fi dupa mine as insista doar pe partea umana. Asta ar insemna din start un alt titlu, care parca asa cum e acum prea da verdicte urate. exista, in acea primire in brate si in acea intelegere prin semne ceva care e peste robot si chiar peste om. Si cred ca acolo e adevarul. simt ca e unt ext foarte personal si cred ca s-ar putea miza mai mult pe latura asta. imi place pentru ca e construit bine, desi cred ca se putea zice mai mult de atat. imi place pentru ca este un limbaj destul de invechit care se simte si ca asta se impleteste bine cu tipul de taiere si cu lucrurile spuse. in fine, cred ca e un text bun care merita remarcat.
felicitari!