Anca Zubascu

draga mea ești primul copil din familia asta te-ai încumetat să vii într-o dimineață când nu era nici iarnă nici primăvară dar era o dimineață rece și înecăcioasă numai bună de așteptare

îţi scriu mamă dragă din mijlocul mării care leagănă fiinţe felurite înghite oameni şi vise de parcă nu au fost aievea vreodată şi dureri de tot felul cu vieţi cu tot şi uite doar pe mine nu mă

-ceva cu fata asta nu îi bine cineva o aruncat ceva pe ea, i-a pus gând altfel de unde atâtea tăceri în casa asta aici nu s-au mai văzut lucruri de astea noi oameni cu frica lui dumnezeu ori în

tu locuieşti în mintea mea singurătate ca într-o matcă cenuşie uscată plângând de netrecerea apelor tu locuieşti în porii mei unde te-ai statornicit agăţată cu disperare în

te trezesc gânduri din patul tău la un ceas pe care nici ceasornicul nu îl știe bătăi în ușă tot mai strașnice, tot mai aproape simți unghii înfigându-se în lemn ca într-o rană veche le vezi

anul nou se naște dinăuntrul unui animal necunoscut iubitule să ne prefacem fericiți de parcă am spera de parcă am avea un plan și toată viața înainte nu știu ce o sa facem cu noi cei

La început, casa cu verandă era toată lumea noastră. Am fost primul copil acolo, după cum spune bunica din partea tatei, moașa, am fost prima bucurie. E minunat să știi acest lucru, să trăiești

seara îmi voi lăsa frica la capătul patului si mă voi schimba în locul și timpul potrivit care ne va face să ne luăm de mână si să păsim peste dărâmături departe-departe, uite, vezi, în fața

erau zilele acelea în care nu îți găseai locul nicăieri te mutai prin toate ungherele casei dar parcă niște ochi străini te priveau peste tot cu un fel de milă pentru săracul copil sărac cu un

și-am spus să doară aceste existențe pașnice dacă doar atât putem să fim pașnici și să existăm pe aproape niciun metru pătrat mișunând pe un trotuar tot mai îngust iar de se cască hăuri de

mă urmărește apa aceea a Izei care nu avea nimic demn de reținut doar că năvălea printre copaci a vaiet de parcă s-ar fi temut că nu o să găsească destul timp de curs treceam pe lângă ea

în fiecare dimineață îmi iau un cafelatte și aștept autobuzul o fi asta menirea mea de a aștepta vreau să zic așa cum ceilalți au menirea de a trece suntem vreo doi-trei mai vechi care știm

Aceasta nu este literatură. Nici eu nu știu ce este, pentru cine, sau de ce. Este doar ceva ce intuiesc că ar fi trebuit să fac mai demult. Sunt un om simplu iar aceasta ar fi trebuit să fie o zi

și a venit ziua când toate drumurile duc la mine merg drept pe firul durerii și la fiecare capăt constat că sunt eu omul acela că aș putea muri da, aș putea muri asemeni unei păsări legate

unele lucruri se petrec înăuntru acolo se adună, se cunosc, se contrazic apoi bum explozie sau implozie sau vreun alt fenomen care poate fi explicat științific și lumea se rostogolește mai

și nu ar trebui să știi nimic ăsta e lucrul cel mai important toate se vor întâmpla firesc mai firesc decât trezitul de dimineață vor fi desigur mici neajunsuri dar ce sunt ele în

Pentru că suntem nebuni și încă tineri, să luptăm! Pentru orice și pentru adevăr și uneori pentru nimic în mod deosebit. Să naștem deci copii, să dărâmăm orașe și să mărșăluim din zori și până-n

trăiesc într-un loc departe tare de casa noastră nu plouă aproape niciodată și nimeni nu e trist am o legatură mare de chei și multe lucruri importante de făcut sunt bine mamă dragă și

în fiecare dimineață zidul e tot mai aproape și nu poți scăpa de gândul acela de când ai aflat nu e timp pielea ți se întinde ca și cum ar vrea să îmbrace toți oamenii din tine în

și uite că orașul îți dă timp destul să îți cunoști singurătatea și să o plimbi prin praful trotuarelor între două clickuri și un drum la supermarket sunt o grămadă de lucruri ce se pot

să ne oprim la seara asta la așternuturile în care nu s-a murit încă draga mea aceasta este ora exactă da, timpul: din urmă vine un copil neluat de mână iar apoi singurătatea ca

de azi te voi iubi numai în șoaptă fără tăceri legate la capete fără cuvinte să moară deodată cu tine să moară știu să îți construiesc palmele a rugăciune și o să te arunc și o să te

nu se pot pune în versuri oameni care se aruncă în gol cu singurătatea în brațe te cauți prin buzunare și durerea e tot acolo ca o haină de mort pe care de o vreme îți tot faci curaj s-o

de-atunci știu să îmi port teama pe tocuri cui nu investec zâmbete în străini și din principiu nu iubesc oameni care au obiceiul să moară ca în dimineața aceea când ne-au lăsat să ne