singurătate după codul de etică

în fiecare dimineață îmi iau un cafelatte și aștept autobuzul o fi asta menirea mea de a aștepta vreau să zic așa cum ceilalți au menirea de a trece suntem vreo doi-trei mai vechi care știm exact ce avem de făcut de vreo doi ani încoace eu, bătrânul acela care deschide și închide ușa după mine la ora șapte ș-un sfert fix și nu cumpără niciodată nimic pe care îl urăsc de altfel pentru resemnarea aceea amenințătoare care mă face să îmi fie frică să-l întreb ceva să îi dau toți banii pe care îi am în poșetă și apoi să nu mă mai gândesc niciodată la el + o femeie în halat alb care trece zilnic prin stație cu o pungă roșie de plastic și mă face să îmi fie rușine și mă face să îmi fie foame mă gândesc la mama împărțind o napolitană în trei bucăți egale ba nu, nu mă gândesc la nimic niciodată lucrurile au mersul lor bine stabilit în universul corporatist unde nu e nevoie să împarți nimic cu nimeni pentru că e prea mult din orice unde nimeni dar nimeni nu iese în față să arunce cu piatra și nu e nici durere nici întristare nici suspin + un zâmbet din acela (cu care te alegi după un veac de literatură motivațională) noi, da, noi suntem cei ce împing înainte această țară ne dăm sufletul wireless în timp ce ne sufocăm prinși în fire cu ochii îndesați în orbite tastând în neștire pe laptopul de firmă apoi la 5 jumate fix avem voie să ne dezbrăcăm de pielea de reptilă să punem totul pe silent și să murim.