Liviu Florin Căpitan

La 20 de ani Încă mai pot visa, Cerul e al meu, Lumea e a mea. La 20 de ani E caldă dimineața Și cu adevărat Acum începe viața. La 20 de ani Nu-mi pasă de nimic, Dar de acum

Eu cred Eu cred Că universul meu E o lacrimă ce curge Peste un chip de zeu. Eu cred Că totul e mărunt Și pentru altcineva Universul e un punct. Eu cred Că umbra e lumină moartă, Că

Am nevoie de tine Tu ești motivul pentu care trăiesc, Ești apa ce-mi stinge al inimii foc, Ești trecutul ce parcă mă ține pe loc. Dacă ai ști cât de mult te doresc! Eu sunt orb fără privirea

În viața mea, Lipsește fericirea, Îmi e tristă privirea, Inima nu îmi dă pace. Tot ce am eu mai bun Încet se face scrum, Sufletul mi se desface În mii de bucăți cristaline, Viața mea fără

Fără cuvinte se naște iubirea cea mare O cunoaștem din mângâiere O înțelegem ușor din priviri, Noi înșine suntem rodul unei mari iubiri. Viața ne ține într-o îmbrațișare, Icoane sfinte suntem tu

Despre iubire Atunci știi că iubești cu adevărat Când distanța-i pedeapsă și tăcerea un chin, Când cu lacrimi privești chiar și cerul senin Iar în piept bate tare gândul curat. Dragostea e

Plouă cu lacrimi, din greu, Plouă fără încetare, Poate că plânge Dumnezeu Că nu avem nici o scăpare. Noi am păcătuit mereu Fără a cere iertare, Tot plouă cu lacrimi, din greu, Plouă

Va muri timpul, Respiră tot mai greu, Îl simt, este ca vântul Peste umărul meu. Îmi aduce aminte Că sunt pierdut în ceață, Că gândesc fără minte Și trăiesc fără viață. Îmi trimite

Ce tristă e venirea unei noi dimineți Când nemurirea noastră e o nimica toată Și nu ajungi să afli în o mie de vieți Ce ai putea să știi murind numai o dată. Mă mai trezesc din somn în miez de

Iertare Doamne iartă-mă Pentru că te-am uitat înainte de a te cunoaște, Pentru că te-am pierdut înainte de a te găsi, Pentru că te-am urât înainte de a te iubi. De fapt eu Am murit

Iartă-mă ! Eu am uitat cuvintele Cu care să te laud pe tine Într-un loc ascuns din mine. Eu sunt răul ce se abate Asupra mea Și vântul care bate A vreme rea. Păzește-mă ! Eu nu pot să

Simt o durere in aerul de afară Și-n sufletul meu. Începe să mă doară ! Curg mii de lacrimi pe umeri reci Din ochii tăi. Începi să te înneci ! Mai trece încă un anotimp Pe lângă

Dumnezeu e în apropierea mea, În apă, în aer, în nimic și în toate, La câțiva pași, totdeauna, de gândirea mea Și fiecare pas e o eternitate. Dumnezeu e timp și lumină, Speranța ultimă a

Om „Gândesc deci exist” Și fac ce doresc, Mai plâng când sunt trist Și râd când iubesc. Îmi place plăcerea, Mă ucide veninul, Mă doare durerea Și mă chinuie chinul. Sunt trup și

Anonimul Chiar sunt aproape în mormânt Dar și acum încă mai sper, De-am fost ultimul om pe pământ Măcar s-ajung primul în cer. Singur am fost și-o să mai fiu O nemurire-ntreagă, Mi-am dat

Acum se-mpacă focul cu norii de furtună Și dorul meu de Tine e-un gând neobosit, Toți cei ce sunt departe cu greu se adună, Tăcerea-mi umple gândul iar timpul e oprit. Stau singur în tăcere,