Decadence

afară ninge iar cu nopți bâlbâite
oamenii își aruncă visele ca pe niște zaruri oarbe în aerul plin de funingine
dar noi ne iubim dragul meu
închidem orașul
apoi ne târâm dragostea prin cinematografe de pluș
să vedem străzi mute
în ritmul de step al rolei stricate



uneori ne lovește în creier
celuloidul unui soare prea galben
suntem doi masochiști
ce simt loviturile orelor
înghesuiți unul în altul
în praful tapiseriilor mușcate de molii

uite ce frumos știa să vadă Visconti lumina
sunete și priviri lungi pe care
le refacem între două încolăciri
zdrăngănindu-ne limbile a vară uscată

pe podul vechi
trece o femeie cu umbrelă de soare
ai văzut
femeia aceea sensibilă și grăbită
ce traversa Veneția dintr-o singură cădere de pleoapă
femeia aceea cu buze amare
te-a privit puțin înainte să fugă
în tandrețea luminii zugrăvite în sepia


***
afară parbrizele acoperă
degete lungi și melodii postmoderne
afară trecem încet prin aceleași pasaje
respirând mucegai și amurguri
suntem intestinele unui oraș muribund
ne mișcăm peristaltic într-un șir infinit
ne înmulțim prin diviziune
fără angoase și lacrimi

de aceea suntem doar sânge coagulat
încremenit în arterele străzilor
ne naștem și creștem inconștient
ca părul pe un cadavru deja îngropat


***
eu intru zilnic în cinematografe-nghețate
să revăd orașul acela-n lumină
poate într-o zi o să mă trezesc în el
mulțumită și albă
ca o piatră-n pavaj
fără să aflu că mai exiști undeva



iar tu atunci o să știi că femeia grăbită
pierdută pe străzi încâlcite de vise
chiar te-a privit puțin înainte să fugă
și să te lase singur ca pe-un pod părăsit

atunci o să știi -
am fost eu
și te-am traversat dintr-o singură cădere de pleoapă






foto by Peter Catino