ești atât de frumoasă.
de când te-am văzut prima dată
mi-am spus
dacă ar fi să fie cineva
ea ar trebui să fie.
dar eu nu sunt eu.
tu nu ești tu.
cât ai fost plecată
depozitul a părut gri
pe podea cu pupilele micșorate
doar ascult cuminte
vocea străină ce-mi fredonează în cap acum respiră încet și ușor
doar treci ora asta și-atât
noaptea asta și-atât.
ca într-un vis de
acum asta e viața ta.
un pat un fotoliu un dulap
o măsuță un balcon mic
desenul lui lev pe care-l ai
tot timpul cu tine.
în camera cealaltă doarme vitali
cu mintea roasă de droguri.
acum
în zadar te uiţi peste umăr
ziua-n mulţime sau pe strāzile goale
dimineaţa când mergi înspre casā
there is no world behind the world.
trebuie doar sā priveşti
fārā teamā în tine.
acolo pe
m-am simțit atât de singur azi
mă uitam la oameni în gară
şi aproape puteam să simt să înțeleg.
au suivant agnieszka. au suivant.
atât de singur încât
pentru prima oară în viața mea
nu
ca o săgeată văzută-n slow-motion
intră în nori avionul.
ar trebui să mă bucur mai mult
de liniştea asta. ca acum
când stau pe acoperiş care e şi terasă
cu omar care e spaniol din egipt
care
când îți explodează soarele sub pleoape
atunci ştii că țiuitul din urechi
este în regulă.
eşti pe acoperiş şi aproape
şti cum se joacă elefanții.
elefanții
coaie.
în plm.
când îți explodează soarele sub pleoape
atunci ştii că țiuitul din urechi
este în regulă.
eşti pe acoperiş şi aproape
şti cum se joacă elefanții.
elefanții
coaie.
în plm.
acum ṣtiu totul
am fost atât de bolnav.
m-am jucat cu vulturii
am dansat pe buza prăpastiei.
de 9 luni în camera asta
acum sunt gata deși ṣtiu
nimic nu va mai fi niciodată
la fel.
încet încet se face liniște
în capul meu
ca într-un iglu.
în fiecare noapte când tu dormi
eu te îngrop la marginea orașului
apoi aștept obosit răsăritul.
acolo zilele sunt lungi
ca atunci
acum când scriu poemul ăsta în gând
mă uit la mine în oglinda din baie
zâmbind într-un fel ciudat cald.
acum știu precis sunt sigur
că-ntr-una din zilele astea
am să cedez. e în mintea mea
un
mai învârt în cafea și fumez
mai învârt inelul pe deget.
mă gândesc să ies azi pe străzi
să intru-ntr-un bar
să mă duc pân-la kaufland.
am privit mult timp zmeul
prins în crengi.
am
pe măsuță lângă cafea și croissante
poze moarte.
azi nu s-a uitat la ele deloc.
a luat pastilele așa cum o face mereu
în ordinea scrisă-n rețetă apoi
a fumat două țigări.
pe a treia doar a
era doar o altă zi oarecare
în buncărul care era bucureștiul
nostru atunci al meu și acum.
o dupănoapte cum le spuneai
dimineților mele de după beție.
ploua mărunt și era moină pe străzi
dar
mamă o mână nevăzută
a tras cu putere fața de masă
și cineva a strigat
acoperind zgomotul sticlelor
și al paharelor sparte.
după aceea a fost o liniște fragedă
iar eu nu am mai avut unde
legată de scaun în mijlocul barului
polly demontează toată mobila-n gând.
nimeni demult aici
nu mai întreabă nimic și de nimeni.
cine a vorbit prima dată.
cui i-a lucit prima oară cuțitul în
încetinește ariadne
e mult prea repede
se scurge culoarea din copaci
mă văd vorbind
în oglinda retrovizoare
înainte de-a vorbi.
lasă-mă unde se termină
oamenii în iarba catifelată
unde nu
trage-mă te rog din patul
ăsta vechi de mercur
dă-mi jos de pe față tricoul
ajunge ajunge
am văzut mult prea mult.
e destul lasă cheia-n contact
și șoptește-mi în gând
nu mai vreau să
tu erai țărmul și eu valul
care se spărgea
iarăși și iarăși și iarăși.
erai vântul
care mă ținea pe acoperișuri
ca să nu mă zdrobesc
de asfalt
lumina din inima găurii negre.
cu cât te-am
începe oricând și se sfârșește oriunde.
deșertul cuțitul trusa lui juao
ziua aceea când știi că altfel
nu ai cum s-atingi
cu vârful degetelor strălucirea.
strigă cât poți peste
LM