Leonard Ancuta

lasa de dorit. renunta la rima. urgent. foloseste un limbaj simplu, degajat, cauta expresii de forta, lasa pateticul deoparte.

versificare e poezie. mai bine renunta la rima si la descriptiv si vino cu idei in forta, cu teme mai actuale.

de toate, incearca sa pui diacriticele, ca asa e regula pe site. apoi nu mai relua titlul alaturi de tecst.

apoi incearca sa uiti de rima. e desueta si nici prea bine facuta nu e.

anumite expresii cautate ma determina sa cred intr-o siropeala dulceaga

sideful etravei
brize născute să sufle-n stindarde de ceață,
agățăm în năvod himere,
lăncile vertebrale - plus ca aici cred ca lipseste un i

uneori e bine su nu crezi in minuni, e mai bine sa te bazezi pe ele...

un poem despre eliminarea mijloacelor de comunicare consacrate si trecerea la o etapa superioara, aceea a perceptiei extrasomatice. foarte interesant. aprecieri,
leo

o inchidere in sine, un status tremnendum fata de raceala din jur care pare ca vrea sa muste. si apoi ciorile, o muzica sumbra, sinistra, cuvintele care au murit si nu mai ajung nicaieri.

un tecst in forta, cu resurse puternice in zona imaginativului. atmosfera e hypno, starea care se creeaza e transmisa aproape telepatic. visele hulpave dau sa muste, insa se dematerializeaza, in ciuda faptului ca par a avea o consistenta solida.

mi se pare scurt si incarcat, insa nu la modul cu multe, ci cu chestii care nu se potrivesc. de ex centaurul antic si betiile gotice.

nu m-a dat pe spate, insa mi se pare un poem destul de reusit. prima strofa e mai reusita, place soarele cela care trage cu ochiul, si place si constatarea si pozitionarea.

strofa a doua, marina, mi se pale cam dulceaga. cafea si soarele prelins sunt iarasi bine redate.

la un moment dat ea incepe sa planga si tu nu stii ce e mai bine sa faci, sa o iei in brate, cu toate ca te grabesti la intalnirea cu noua iubita, sau pur si simplu sa pleci, lasand linistea sa isi faca jocul...

asa vad eu acest tablou, un personaj dostoievskian, functionar, betiv, cu usoare apucaturi socialiste, cu leturi nu foarte temeinice, dar cu o cultura in oermanenta transformare, cu tragere de inima la bautura, adesea invitat de prieteni vechi care mai vor sa stie ce mai face, omul bea si declama, declama si bea, apoi tace si bea, apoi adoarme. prietenii dau pleace. vine nota... platesc...

un tecst reusit, un limbaj nepretentio, colocvial si o problema exprimata cu demnitate cu autoasumare. mi-a placut.

daca mi-ai citi chestia asta m-ai convinde numai si numai daca mi-ai da si vreo doua sticle de vin. tonul e usor patetic si exprimarea bate catre clisee.

aici e altceva. si cand acest ceva iese in relief, se distinge prin tema si limbaj de restul gloatei merita semnalat.

imi place starea asta. o vad, o betie cu tam+tam, muzica proasta, atmosfera de nunta romaneascsa 100%. sarmale friptura vinisor, mai nou whiskey sau tequila, mireasa furata si dusa intr-o carciuma cu staif, realocata sotului contra o lada de camino real sau ballantines. si mai vad ceva. genul de petrecere corporate in care, dupa saptamani de austeritate, functionarul vine sa se dea in barci, sa arunce cravata, sa danseze pe mese alaturi de ccolegele bete si cu fustele-n cap. yeah!
dar nu e numai atat. tot discursul se bazeaza pe limbaj si pe subtilitati. apare sarcasmul, poemul fiind conceput ca un dialog, si se simte usor autoironia, apoi chiar sarcasm usturator. in plus contureaza o imagine f buna cu acele chestii care aluneca de la etajul 10 al zilei in care ai simtit pamanutul sub picioare. nu are sens sa o lungesc. poemul asta merita sa fie citit de mai multa lume.

PS draga autoareo, ai grija la typo, pe la gonflabil si autohtonisme

am reyonat cu plansul la peturi si bautul din lipsa pana se termina. scurt si fain. ultimul vers mi se pare in plus. ca si alaturarea vrabie corabie suna mai bine daca era o vrabie ucigasa, carnivora sau rosie.

si sufletul ficiuoarului. de aici, dintr-un titlu in aromana si o trecere dincolo de varsta, asa trebuie citit poemul.

stii ca te citesc constant si ca te apreciez ca poet. asadar nu mai e nevoie sa spun ca si aici m-am oprit cu drag.

uite un poem despre imbatranire, un poem despre pierderea copilariei. de obicei multi scriu astfel de lucruri, trairile nostalgice de acest tip sunt intotdeauna dragi noua. ne coboram fiecare in propria pivnita cu amintiri si extragem fel si fel de intamplari si personaje. aici insa tonul e grav, autorum mizează pe imagini care sa seduca din prima, precum oglindirea cerului in apa

privit în apă cerul părea dintr-odată adânc
un vânt stelar îi sufla în fluierul piciorului atât de prelung încât iernile
șchiopăta asemenea unui urs ce a știut cândva să joace

aici nu-mi dau seama daca e un typo la șchiopata(u) sau e finalizat intentionat in suspans versul anterior, cert e insa ca are efect.

am mai remarcat numarul kilogramelor si setea care (a) fost.

din nou o nostalgie a acelor vremuri, cand probabil din cauza regimului de atunci, toti citeam pe rupte din lipsa de televiyor, din obisnuinta, din dragoste apoi pentru carte, era un altfel de formare atunci. vasile il stia pe de rost pe esenin atunci, ce folos, acum tot asa va ramane... sper sa nu m,a insel, insa ma gandesc nu la copilarie aici, ci la adolescenta cea frumoasa cu focuri de tabara, cu spirt trecut prin paine, cu chitara si focul vanat paraginit de vant... asa vad eu lucrurile..

pana la coada, ma mai gandeam la o chestie. scrierile acestea personale implica intotdeauna o nuditate, o deybracare pana la filtrul dens al sinceritatii. si acest lucru imi place mie aici. co poti activa mai multe niveluri ale sinceritatii, de la stadiul de realitate pana la cel de vis, si sa miyeyi pe ele. mie mi se pare, desi cu o usoara amaraciune, ca vasile ne spune bă, asta e, vroiam să fiu geniu, iaca va cant din fluierul piciorului si intelege-ti-ma dracului odata, atat pot.

nu e o virtute, deci nici o fericire. adica nu e nefericire mai mare decat ignoranta.... et in arcadia ego... zic latinii

miza este adevarul... cel care elibereaza, cel care inalta...din pacate uneori, accesul nu e permis tuturor

acu mizez pe idee, adica pe faptul ca intotdeauna miezul e cautat de omul destept, si semintele de cel intelept.

tonul din acest tecst, dialogurile, fapt care rapeste aproape tot fiorul poetic.