Leonard Ancuta

incat poate trece prin mine
tramvaiul 16
fara oprire la cimitirul reinvierii

am citit si ieri poema, chiar ma gandeam sa dau o stea, insa ma deranja titlul scris cu litere capitale. acum vad ca s-a rezolvat. de altfel, fara nicio legatura anume, aici tratezi o tema care mie imi place mult, acela de a \"instraina\" de a-l dematerialiya putin de tine spatiul, locul obiectul pasiunii, il materializezi, personalizezi il faci vinovatul pentru toate problemele esecurile tale. e monolog dialogizat, insa cum fiecare dintre noi are sau nu inspiratie conteaza mult ce spui. si tu ai gasit acel schepsis poetic, ai venit cu acest inselat cu tonul de ruga, de planset, o autoironie si un zambet amar. ma bucur ca am citit un astfel de tecst si fiindca nu are deloc afisarile cuvenite, il scot nitel din umbra.
cu stima, leo

mini referatul tau. nu e prea rau. ar putea iesi chiar ceva bun daca
i-ai putea pune diacriticele si daca l-ai sustine mai mult facand conexiuni mai puternice cu ideea exprimata de titlu. asemanarile sunt oarecum intamplatoare e un fel de mostenire culturala sa vorbim despre lumea in care traim. pe de alta parte uneori sari destul de accidental de la o idee la alta. ai putea fi mai citet in exprimare daca ai sustine si ai stoarce fiecare idee, eventual aduvcand argumente pro si contra, folosind resurse critice.

imi place ca aici mizezi pe constructii usor absurde, extra-ordinare.
de asemenea ti-ai curatat limbajul, am mai spus-o si cu alta ocazie insa acum mi se confirma. chestia cu satul olimpic parca am mai auzito. cred ca mi-a povestit cineva.

maestre, mai citeste si tu cartea. ia cartea de poezie si o citeste. tecstu de fatza e o manea jalnica. si nici macar. e o manea sefe pe care cred ca romeo fantasticu ar refuza sa o cante.

imi place mana care acopera peisajul in prima faza, oarecum antitetica fata de mana din fanal in plina mangaiere. izbucnirea lenta de sange nu imi suna chiar asa bine. per ansamblu insa e bun. chiar bun.

un mort care intra in tine sa se incalzeasca. probabil faza cu instalatorii e pentru a face accesul mai confortabil.

ti s-a parut ca zarile ti s-au deschis... dar vai...

si mie imi place nonsalanta si dezinvoltura poetului. parca se joaca, insa in acelasi timp coloreaza lumea dimprejur... am insa ce am cu canarul...mai bine dau eu o votca, dar lasa ochii paserii la locul lor:)

atentia voastra pentru acest tecst inseamna o si mai mare onoare pentru mine. va multumesc cu plecaciune pentru semnele lasate, fiti fara grija am pus langa inima fiecare cuvintel. va astept cu drag ori de cate ori aveti placerea!

semnele voastre sunt o bucurie perpetua pt mine.
pentru cei carora inca nu le-am spus un an nou fericit o fac acum.
va astept cu drag oricand.

Caty, ai atins si tu zona nevralgica. ochiul tau patrunde.

Ioana, la tine ochii sun mai putin folositori, tu insa ai empatie. la tine lucrurile sunt in zona sensibilului. apreciez ca te-ai desfasurat corect.

va multumesc.

iaca o sa ma spal, si crede-ma la operatiunea asta o sa particip de unul singur fiindca nu ma poate ajuta nimeni. oricum e bine ca nu te uiti in oglinda. cel putin asa nu e nevoie sa te sperii cand vezi magaoaia care vine din urma.
brrrr
daca se sparge oglinda nu ma mai insor!

Vasile, intr-adevar degetul are o importanta capitala in poem, insa nu e vorba de o incetosare a privirii, chiar propun o metoda de a marii claritatea, ci e vorba de caldura care abureste oglinda. nu prea vreau sa fiu explicativ, dar gandestete la quasimodo mai degraba.

Teo, intr+adevar folosim al 7-lea deget pt a marca, indica, de aceea se si numeste index. el arata, insa trebuie sprivit spre ceea ce vrea el sa arate.
multumesc pentru trecere si pareri.

Mahmoud, cred ca asta este unul dintre cele mai reusite tecste ale tale. imi place aceasta incoltire amanata, pe langa transferul simtirilor tale in interiorul alesei. in plus, tacerea, nemiscarea, refuzul de a forta orice situatie pana cand ecoul nu se va intoarce la tine da un anume sentiment de purificare, o curatenie a gandului si sentimentului, este calitatea cea mai de pret cand iti expui sentimentele. apoi geamatul din final imi creeaza sentimentul unei asteptari perpetue dar si o anume complicitate, cumva un optimist sfarsit o rasplatire a curajului tau de a-ti refuza orice urma de placere inainte de a fi acceptat. in plus imaginea samburelui, un copac in posibilitate ramas la stadiul de samanta este foarte puternica domina tot poemul, incat cred ca merita a fi evidentiat. daca imi permiti un sfat, as inlocui acel rasfoiesc cu mai simplul foiesc.

uite la ce ma refer

Când mă întrebam ce-o să răsară din oamenii semănați în întuneric
Și a venit o femeie care m-a luat de mână și am uitat totul.

mai intai, introduci acel cand ma intgrebam, cand da o localizare temporala a actiunii, insa continui in versul urmator cu si a veni... acel si nefiind insa legat de nimic, in plus acel cand implica un atunci, cu toate ca ar fi bine sa fie neexprimat. de aceea zic ca inainte era mai bine, fiindca intrebarea ce-o sa rasara din oameni mi se pare mai buna ca final decat bulgarii de pamant care cumva sunt continuti in titlu, plus din nou in mineralierul din text.

ca era mai bine inainte

si tinand cont de el cred ca finalul bulgari de pamant! e prea descriptiv, ar fi trebuit sa lipseasca.
in rest genul cu care m-am obisnuit.

fara diacritice nu o sa depasesti stadiul atelier.
apoi enumerarile aste a de gen
Moarte. Intuneric. Distrugere. Ura. Nebunie

astea ar trebui exprimate altfel, nu asa brut, ar trebui sa reiasa din ceva. altfel sunt banale.

la fel si cele de mai jos
Vreau sa ma impac cu Tine cu Mine cu Tot.
Ce-ar fi pacea fara razboi?

sunt exprimari desuete, fumate.

inceputul mi se pare genial. si continuarea ar putea fi, daca asta s-a dorit, adica o anumita aplatizare, o demascare a presupuselor ascunsuri, a adancimii care este numai o vorba goala pt cea mai mare parte a omenirii, complexitatea proverbiala a fiintei care pana la urma nu e chiar atat de stratificata, este doar un invelis si o simplitate cruda si nefastuoasa a sentimentului. este un real mai verde decat in orice poezie este adevarul despre noi cei acre avem sinceritatea sa ne asumam si sa ne aratam asa cum suntem. sunt convins ca nu multa lume are puterea sa o faca, de aceea pt aceasta sinceritate evidentiez acest poem.

daca plesneste de sanatate, atunci noroc si la multi ani.
inca o introspectie in tovarasia leilor neimblanziti dar prietenosi ai alcoolului, inca o stare de singuratate, de meimpacare, de groaya chiar, alte furii inabusite... o trecere destul de rapace in efemer, dar si credinta ca ziua de maine va zgaria mai putin sau deloc.