Leonard Ancuta

e din alt registru, nu se incadraza aici, citeste cu voce tare, suna diferit, cam ca un acord gresit de chitara. in rest e placut si ma face sa cred ca ile ar trebui sa fie mandra de ciclul acesta.

poemul e bun, citesc mai rar la tine așa ceva. transpunerea in imagine e usor cam comerciala, cred ca se putea gasi ceva mai in starea poemului, însa sunt de acord si cu asta, la urma urmei poezia si poetii asta fac, idealizeaza, duc totul la forma primara, cumva ca si imaginea in sine.

un experiment nereusit. in primul rand ca nu e foarte clar ce experimentezi. apoi pentru ca mie nu reuseste sa-mi comunice prea mult.

inceputul scartaie cu acel brb, dar promite cu evanescentul. continuarea e insa destul de firava, rupe ritmul prin ultragierea linistii cu acel cuvant, pizda (de altfel imaginea ar fi buna, dar cam insuficient sau cam prost gestionata).

Finalul e fad, acolo unde ar fi trebuit sa fie, eu nu prea citesc nimic.

am citit si tecste mult mai bune la tine, din pacate aici... dar asa o fi cu experimentele...

imi place cum s-a obiectivat aici trecerea timpului. poate destul de plastice unele formulari, dar pe ansamblu razbate sentimentul acela de impacare, de acceptare, care e mai important decat imagistica. nu pot sa nu remarc insa finalul, care mi se pare de o sensibilitate extraordinara, aici autorul atinge o culme greu de egalat in putine cuvinte. acel deja din ultimul vers e mai greu decat o stanca legata de gat. ar fi pacat sa treci pe langa un astfel de sentiment si sa nu-l remarci.

frumos descrise atat locurile cat si ceea ce e in spatele lor, bine conturate simțurile. îmi place scrierea ta, lina și curgatoare, dar in același timp taioasa ca dansul unei lame. cred ca emotivitatea scrierii nu ajunge sa devina patetica, in plus cursivitatea si claritatea sun exploatate din plin. ma bucur ca te-am citit.

cred ca am trecut mai rar prin pagina ta. in mod normal o faceam mai des. de multe ori ma opream citream cate ceva, acum insa m-am hotarat sa las si cateva cuvinte, asta fiindca simt tecstele tale mai vii, mai dinamice, mai rupte dein real. in felul acesta te simt mai aproape si de poezie si de autentic, si vad ca iti place sa filmezi, da, felul in care translezi ochiul peste moldova ta transmite si mie. cred ca vroiai sa spui ulei rafinat, chibrituri- asta ca o corectura, dar in special pentru tecstul 2, cred ca meriti o recompensa, ceva care sa-ti arate ca se simte un plus in scrierea ta.

prin 1917, un taran dintr-un satuc izolat din Franta, venea la salonnul de inventii de la Paris cu o inventie uluitoare, vehiculul sau cu doua roti si pedale pentru propulsie. Ajuns in Paris a vazut ca de fapt bicicleta sa fusese deja inventata... (asta poveste este adevarata).

cu poemul asta, al lui Ademar Baross

Pași pe nisip

Am avut un vis in noaptea de Craciun.
Mergeam pe o plaja iar Dumnezeu
pasea alaturi de mine,
pasii ni se imprimau pe nisip,
lasind o urma dubla:
una era a mea, cealalta a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
ca fiecare din pasii nostri
reprezentau o zi din viata mea.
M-am oprit ca sa privesc in urma.
Si am revazut toti pasii
care se pierdeau in departare.
Dar am observat ca in unele locuri
in loc de doua urme
nu mai era decit una singura...
Am revazut filmul vietii mele.
Ce surpriza!
Locurile in care nu se vedea
decit o singura urma
corespondeau cu zilele cele mai intunecate
ale existentei mele:
zile de neliniste si de rea-vointa,
zile de egoism sau de proasta dispozitie,
zile de incercari si de indoiala,
zile de nesuportat...
Zile in care eu fusesem de nesuportat.
Si atunci intorcindu-ma spre Domnul
am indraznit sa-i reprosez:
-Totusi ne-ai promis ca vei fi cu noi
in toate zilele!
De ce nu ti-ai tinut promisiunea?
De ce m-ai lasat singur
in cele mai grele momente din viata,
in zilele cind aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a raspuns:
-Dragul meu, zilele pentru care n-ai vazut
decit o singura urma de pasi pe nisip
sunt zilele in care te-am purtat pe brate...

ca ceea ce v-a spus mihai atat de grosolan, lipsit de tact si fara eleganta ar putea-o spune altcineva intr-un mod fermecator si sublim.

imi place mult finalul, foarte mult, insa is de parere ca e destul de putin pentru intreg. restul e diferit, e aruncarea in concret, inteleg, dar cam putina Idee vs concret. ar merita ceva schimbat in corpul tecstului, adusa inca o Idee sa sustina finalul.

ca tecste ca acesta raman aproape necitite (si necomentate). stitul lui remus eduard stefan a devenit deja clasic pe site, il simt scriind fara mare efort, si ii iese, ii iese fara sa plictiseasca si fara sa forteze prea tare. aproape fiecare exagerare pare figura de stil, iar grotescul devine chiar emotionant, cum e in fraza din final, cea cu copilul. ma bucur ca exista un autor care abordeaza mixtura asta de suprareal, parodic, absurd, ironico-ludic, de maniera unor inaintasi de seama (Vian, Queneau, Ionesco) si sper ca undeva, in strafundurile lui remus sa existe si dorinta de a scoate ceva mai consistent, o povestire de-adevaratelea. si jucariile is frumoase, dar parca se cere si putina asumare.

tecstul e frumos, curge. poate doar daca e crescuta nitel concavitatea pt a focusa mai clar. dar si asa, e ok.
oricum dupa o plimbare prin tecstele de pe prima pagina e o usurare sa mai gasesti ceva citibil, chiar placut.

sunt cateva imagini frumoase, dar cred ca inainte de toate tecstul trebuie periat bine. are multe scame, alungiri aproape fortate care indulcesc, ii iau din forta - zborul se interzice prin lege, toate interogarilealea gen cine sunt eu să-mi pese? cum de-mi permit?! habar n-am. ți-am spus că nu știu pe ce lume trăiesc, care sunt usor naiv, apoi descriptiv exagerat gen prin coridoare lungi cu mame și fii întinși pe targa ambulanței portocalii.

uneori e bine sa fii cumpatat, sa te abtii de la poetizarea absoluta. da, cred ca se poate scoate un poem bun de aici, daca se scoata jumatatea in plus de tecst.

cred ca succesul unei parodii are mare legatura si cu tecstul parodiat, in sensul ca de valoarea lui depinde direct proportional si valoarea parodiei.

nu ma prea impac cu acea racoare tristetii si nici cu finalul. probabil nu inteleg eu. nu stiu de ce, dar in ansamblu imi lasa un iz dulceag.

ca lumea de pe poezie.ro nu cauta poezie ci doar hranirea egoului personal. ca majoritatea comentariilor se pierd in subsolul unor opere fara relevanta. si e placut cand in noroi gasesti o piatra pretioasa, cum e cea de aici, unde expresivitatea isi face de cap și unde stilul liber, incarcat atat semantic cat si imagistic creeaza exact starea de care ai nevoie cand parasesti un tecst.
suficient de expresive si incipitul si finalul, usor, dar numai putin de lucrat in partea mediana - prinde-te cu nasul de fusta, ați simțit vreodată
palme mai fierbinți poate?, dar in rest ok. cred ca e cazul sa stiti si voi ce mai zice si face masha azi.

cu ideea de emotie la kilogram. caci nu la ea ma refer, si nici la patos ( acel patos pe care il propune sa zicem Emilian, ca e primul care imi vine in cap), nici macar la fior, si marefere aici la chestia aia starnita de anumite imagini sau formule. ma refer pur si simplu la prietenia cu care tecstul ar trebui sa te inconjoare, la caldura sau confortul oferit sau, dimpotriva, la opusul acestora. la acel ceva care te invita sa rezonezi sau sa te distantezi. ma gandesc chiar la platitudinea unei tinte, dar ca tinta ea este scopul sagetilor. ori tu nu ai nimic din toate astea si pledezi totusi pentru emotionship - cum sa traduc asta? cred ca e vorba doar de o usoara autosuficienta, nu ma indoiesc ca esti o persoana culta si ca ai darul exprimarii, dar poezia este mult mai pretentioasa decat atat. si daca in loc sa ma asculti nu faci decat sa eschivezi cred ca stii singura care e de fapt adevarul.

emotia, trairea. desi bine realizata si sustinuta de ancorarea procustiana, ramane searbatda si seaca tocmai ca nu starneste nimic, nici macar revolta. e mai degraba o dare de seama bine intocmita decat o translatie din real in poetic. si nu o spun cu rautate, ci doar pentru ca am simtit asta (ma refer la lipsa de simtire) si mi s-a parut ok sa ti-o comunic.

cred ca finalul pe care ti l-a aratat veronica e nitel mai de efect. prima strofa e destul de reusita insa restul parca n-are suficienta forta. trebuie terminat in tromba aici.

ma simt in conforrtabil si apropiat cu tecstul asta mai ales ca si eu am spus tuturor ca scriu poezie de lene, ca altfel as scrie proza. in alta ordine, mi se pare bun fiindca e frust, vine din om si nu din inima poetica, aia falsa si care te face sa scrii tomuri. aici v.m. se descrie pe el cum se vede si in el sunt deja mai multi care se pot regasi. si curajul nu ar fi fost suficient daca n-ar fi fost modul nepretentios si colocvial in care se vorbeste. placut, apreciat, stea.