Leonard Ancuta

nu mi-a placut acest text. de cele mai multe ori nu simt nevoia sa ma explic dar acum, pentru ca stiu ca sunt asteptate o sa scriu cateva randuri.

- lipsa ritmului, a fluiditatii, multitudinea sincopelor apoetice. de obicei sincopa iti da ocazia sa respiri, aici se asaza ca un nod in gat.
- lipsa de originalitate a unor constructii (rutina inseamna moarte, inima ca un nod in gat) sau lipsa de originalitate a altora (salvându-te de la/a revărsa asupra celorlalți mizeriile/ de care te-ai umplut - asta am tot auzit-o si pe la prieteni iar citind pe alții./când mai credeai că te vor salva - e una dintre temele suficient de abordate in literatură.
- lipsa de idee interioară, de imbogatire in strofele care încep cu (te joci) și respiri deasupra morților. eu personal n-am gasit nimic care sa imi aduca vreun surplus de idee sau de emotie.
- dorinta excesiva a autorului de a transforma orice experienta comuna sau personala in act artistic. ce ar trebui sa inteleg eu din faptul ca pe Vasile Munteanu il chinuie dorinta de a pune in echilibru o carte pe o unghiera. cu ce ma aleg eu din acest echilibru si ce semnificatie estetica ar putea avea acest act de echilibristica? plus faptul ca nu-i dai foc pentru ca exista nebuni care ar putea face experienta. eu n-am astfel de probleme de echilibru si in general ma feresc.
- aburul e un fel de sînge pe vatră: expresia e frumoasă in sine doar contextul in care se situează e cam aiurea. pentru ca acest abur vine ca o concluzie, insa premisele mi se par subtiri sau prost alese respiratie cu vigoare deasupra mortilor asemanatoare cu cea deasupra unei cani de vin fiert. daca in cazul vinului fiert intr-adevar trag cu nesat in nari, nu-mi pot inchipui insa cum as putea sa respir cu putere in preajma unor mort (ma gandesc la filmul lui Mel Gibson, Apocalypto, si-mi trece tot cheful) si tocmai de aceea mi se pare ca imaginea e irosita printr-o comparatie construita gresit.

Nu cred ca e nevoie sa mai spun altceva.
nu imi place si gata.

gaselnita cu latratul e mai degraba antipoetica. duplicat al unei femei e greoi, la fel si alte exprimari din text. am auzit ca la noapte o sa cada luna e frumos, dar insuficient sa sustina toata constructia.

e singurul text care merita recomandat si pe de parte cel mai bun dintre cele remarcate in ultima vreme. pentru ca in el poezia e construita cu tandrete, si are atingerea blanda a unui zefir, cuvintele iti pregatesc starea si ti-o injecteaza bland ca pe-o otrava. aici nimic nu este abrupt, aici limbajul pare sa calce pe un drum pe care il stie cu ochii inchisi. pare ca drumul acesta e facut din cuvinte urme de pasi pe care picioarele nu pasesc ci le incalta. nimic fortat, doar puritate si autentic.

io nu as incepe niciodata un text cu o fraza ca a ta, ”de fiecare data cand scriu prost”. e extrem de riscant, unii și-ar putea permite, dar ei sunt adevarate masuri.
in plus textul nu e ceva extraordinar, e cam plin de clisee, asa ca e chiar hilar asocierea dintre primul vers si restul.

Lansarea de la Bucuresti a volumului de fata va avea loc joi, 27 oct, ora 18.00 in Club Legere din Piata Rosetti. Salut si eu cu aceasta ocazie aparitia acestui volum .

pentru volum, ma bucur ca a aparut in sfarsit si ca multi dintre iubitorii de poezie adevarata vor avea ocazia sa te cunoasca, este intr-adevar un prilej bun sa arati, alaturi de aceasta editura atat de curoajoasa ca poezia are suficiente resurse la noi.

un poet care nu e sincer cu el insusi nu poate fi poet. inainte de toate trebuie ca si minciuna pe care o spune un poet sa fie sincera.

vae victis!

ps: (voi iarasi sunteti impreuna???) ce mai rad!!!

are nerv, are viteză și are li substanță. e un joc temperamental și cu asta ai reușit sa scoți tot ce putea fi mai bun de la o scenetă ca asta. plus ca pare și un scenariu de scurt metraj. mi-a placut și mai mult ca nu bse tradeaza deloc finalul și astfel pica exact ca o bomba. de fapt pe asta se mizeaza in prim plan, desi avem deja doua caractere bine conturate. am citit vcu placere.

o formula mai aerisita, zic eu și cu un alt aranjament, de impact, aș spune.


Te iubesc, vine din dorința de a deschide gura și de a o închide
lipită de alta.
Mi-ai întrebat ce mă doare și eu ți-am arătat
scurgerile de unde ies toți pruncii.
În corul de țipete suntem decât o notă,
scrisă sau ștearsă.

Și ne facem prunci, ne lipim de cer prin oameni
și ne ținem laolaltă ca penele sădite prin zbor.
Mulți dintre noi cred că n-au suficient timp,
deși avem o întreagă viața doar ca să murim.

Atunci când te iubesc, am urme de degete pe șoapte,
las mesaje descifrabile în îngheț, când
visurile plăsmuite de mâini vor fi de mult învinse de sudoare.
Ai putea să taci, căci știi să-mi duci sângele, din ce în ce mai sus,
până voi păta cerul.

am citit de cateva ori poezia, nu stiu inca in ce fel scrii, dar acesta este un text bun. si mi se pare bun ca urmareste o idee, ca o rezolva, desi exista o ruptura intre planuri, am vazut ca se practica genul acesta de sincopare, alunecare de completare de stari pentru a pune o unda soc asupra mesajului. ceea ce aici e destul de tare, are forta si acest lucru inseamna ceva. mai remarc faptul ca daca nu-i o reusita sporadica sau norocoasa, exista un potential atat imagistic cat si ideatic, desi oarecum banala, faza cu cadavrul plin de pofta si viul aproape mort e tru, cum zic unii. te incurajes sa o tii tot asa, e de bine.

incepe un text mai legat, care e poetic. pana acolo insa sunt nulte chestii aruncate, parca vai cauta vocea. ingeri, clopotnite care bat???, (clopotele bat, clopotnitele in cel mai bun caz rasuna) sau alte cateva ma fac sa cred ca abia de la acel vers e poezie.

imi dau seama ca ai cam rama singura dupa cu iti vine sa urli. asta inseamna ca esti, macar pentru unii, previzibila. de asemenea si cand scrii, o sa devii la fel daca tot arunci asa, asta e reteta ta, unii or sa se prinda rapid, or sa te imite si in juma de an e ca si cum n-ai mai fi. schimba-te in fiecare scriere, nu lasa sa ti se vada venele. esti ca o avalansa, dar nu uita ca se termina valea.

destul de buna, elastica, in ideea ca se poate induinde atat in exterior dar si in interior, ceea ce nu pot face f multe texte. pentru amplitudinea asta cred ca merita a fi remarcata si incurajat acest model de scriere, mai ales ca avem de a face cu un soi de debut dar mai ales ca propune cu mult curaj o altfel de masticare a vocabularului.

pluralul la gurgui e gurguie. deci gurguiele.

ai putea evita cacofonia din final. a, si mai e si virgula intre subiect si predicat din strofa 2. textul in sine e cuminte, asezat si destul de ok.

bun poemul tău, este cu adevarat unul dintre cele mai bune citite la tine. aproape ca nici nu-mi vine sa justific ce-mi place aici, tonul calm dar in care se simt amestecate doze egale de autoironie, sarcasm și tristețe, imaginile construite cu ingeniozitate
”sunt doar așa un mort trufaș
plimbându-mă printre cei vii
nicio privire nu mă îngheață
niciun soare nu mă încălzește”

sau faptul că ai inserat f subtil acel m in titlu aducand laolalta si iubita si mama si moartea... ce sa zic, un poem care desi vorbeste despre lucruri si locuri comune n-o face din exterior ci din interior. felicitari.

textul e bunicel și draguțel dar imi lasa și impresia unei îmbatraniri. expresia dalta dumitale, deși frumoasă și ingenioasa prin comparație parca-i scrisa de o donșoara de pension din cauza acelui pronume de politețe. la fel și ocolirea unor clișee - cum e cel cu turnatul de pamînt în cap, care ramane la fel de evident insa.

e naucitor. adica imi place mult ultima strofa (fara primul vers). in rest insa simt o anume deza de forțare, de parca intreg textul a fost construit și se sprijina pe ultima imagine.

e simpatica treaba asta cu mașa, dar daca nu mai poate fi nici barbat și nici femeie, atunci e musai sa elimini cele doua pronume masculine.