Poezie
Colecție de iarnă
1 min lectură·
Mediu
în zile albe
se face colecție de mine
atunci
mă inventez rând pe rând
până când rândurile adună depărtarea
între ceea ce sunt
și par a fi
mai păstrez nu știu de ce
poșeta din ață
cu un singur abia auzit strigăt în ea
îmi amintesc
niciodată n-am plecat de acasă
cu umărul gol
ar trebui să fug în sens invers mie
până când îmi vor crește picioare de fluturi
și caraghioase brațe de lună
pâna voi crede că port după mine iarna
într-o banală pungă de plastic
același tablou
pictorul dă cu negru peste înțeles în cuvinte
închide păsările răpitoare în colivii fumurii
azi-noapte au înghițit siluete de stele
gesturile se întorc în geamantane de piatră
074912
0

un poem in care linistea si echilibrul, toate in stare pura, au ajuns agresive, astfel incat tu trebuie sa fugi \"in sens invers tie\" (uite cat de frumos ai zis aici!).
parca stai in preajma iernii, singura, cu geamantanul in mana si astepti sa apuna si ultima stea.
te-am mai citit dar, cu siguranta, asta mi pare cel mai reusit poem al tau.
imi place inversarea \"cu un singur abia auzit strigăt în ea\", parca iti deplasezi sufletul cu o discretie suspecta.
felicitari!