Laurențiu Nelu Rădoi

Nori mari se strâng deasupra sufletului meu încarcerat în lagărul iubirii și fulgeră, tună, viscolește peste stropi de ploaie și fulgi de zăpadă ce cad cuminți, liniștiți peste cel ce-am fost

Sub copacul cu flori albe Capul tău îmi stă pe umăr, Gâze mici fără de număr Fac pe cer de aur salbe. Gura ta-mi sărută gura, Brațul tău spre mine vine, Sânii tăi se-ndeasă-n mine Și le simt

Ia priviți ce miroase a toamnă! Sosește în zbor liberarea mea Îmbrăcată în lux ca o doamnă Care se plimbă pe unde vrea ea. Și luați aminte! Frunza le pică, Plopi se scutură azi cu

În prag de toamnă, Când frunzele cad Cascade colorate în pântecul recoltei, Cocori ce trec nemăsurând distanța Întinsă printre milenii de cântec de orgă, În amintirea Ta, Ție cea născută doar pentru

Priveam ploaia prin fereastră Și plângând, gândeam la tine, Amintindu-mi mult mai bine De adolescența noastră. Jucau fulgere în zare Tunând surd a nebunie, Aducând în lumea vie Pentru mine,

M-am născut într-un dispensar sătesc Cu albul pereților ca un strai îngeresc Pur, imaculat. Sora cânta Ave Maria lângă fașa mea. Am crescut în curtea bunicilor Și în galbenul lan de grâu cântul

Satul stă proptit pe deal ca o cușmă pe-o ureche, Lin se clatină copacii în al serii cald amurg, Către lacu-ascuns în vale pârâiașe repezi curg. E o seară cum nu-i alta, un amurg fără

Motor sau baterii dac-ai avea N-ai mai mânca la fel de mult asfalt În zbor nebun tu n-ai mai lua cu-asalt Drumuri întregi muiate-n bidinea. Când seara obosit acasă vin Îmi tremură piciorul

Când toamna-și lasă aripi peste noi Și-n nări purtăm miros de fructe coapte, Transpiră amintiri ce vin puhoi, Călăuzite-n boare peste noapte. Mă văd copil cu roșu în obraz Ce-aruncă pasul iute

E-un cântec în tot ce-acum vreau să scriu, Un cântec frumos, de suspin și de dor Ce-adoarme-n amiază pruncu-n pridvor Și duce povestea din tată în fiu. E-un cântec de dragoste mândru și pur De

Și s-a făcut lumină. Bezna din sufletul meu s-a risipit și-am reușit să văd pescărușul alb cu aripi de flăcări, care ciugulește lacom carne din inima mea și ciocul lui înalță cântec ce înțeapă

Pe bolta fermecată în tăcere, Romantic răsări Luceafăr blând, Scăldat în dor de-o caldă mângâiere A clipei reaprinse peste gând. Sunt prinși de somn poeții printre vise Adânci idei

Și de-ar înflori luna-n primăvară Aș crede că tu ești din nou cu mine, Că pieptul tău mi-e pernă-n prag de seară Și brațul tău în păru-mi mâna-și ține. Sub salcia pletoasă a-ntâlnirii, Pe mal

Prea târziu M-am descorsetat de cotidian Și n-am apucat să-ți spun noapte bună, Să-ți spun te îmbrățișez Prin nemărginiri ale clipei. Și asta mă doare la ceas prea matinal Când fiori de dor

Ce dulci sunt anii mei prin alte vremuri răpiți de-un timp haotic și bizar, aș vrea să-i strâng la piept dar mi se pare, că tivul clipei se descoase iar; și-ntrezărind o undă de-amintire, să pot

Am deschis larg ferestrele inimii... Sentimente de primăvară curg mișcătoare pe-a vântului strună, spre arșița verii din sângele meu. Uzina de vise a gândului pașnic, adulmecă foșnetul fiorilor

Adormit penaj de păsări Prin buchet de curcubee, Se-ntrevede pe-unde crețe Peste lac făcând alee. Sub amurguri înstelate Străjuite sus de lună, Ca un pumn de nestemate, Licurici nervoși

Mă-ntorc pe micuța cărare La stupul cu miere si faguri; Mă-ntâmpină goale și-amare, Lăsate de mine-n uitare, Întinsele mele meleaguri. Cât dor și ce jale m-apasă, Nu cred să mă vindece