Larisa Runceanu

Încrederea în oameni revine atunci când încrederea de sine crește. Devii conștient de faptul că oamenii nu te mai pot răni așa ușor, că nu mai au putere asupra ta și că tu ești capabil să rămâi

Vine un moment în viața fiecăruia când totul se schimbă Când te uiți în oglindă și nu te mai recunoști Trecutul se metamorfozează în experiențe Nu în greșeli și regrete Nu mai există nimic.

Urma ta cu aromă de orhidee ascunsă în spatele retinei trasmite mici bule de parfum în nările dilatate - către mine omul fosilizat se pare că timpul e tic-tacul fiecărui pas

Fiecare răsărit de soare aduce noi apusuri în viața mea. Amintirile cu tine, clișee în alb și negru, se pierd intoxicate prin fumul de tigară. Ajunsă la capătul răbdării minciuna se zbate în

- Cât de des privești cerul cu stele? Trecuseră câteva minute până să-mi dau seama că întrebarea îmi era adresată. Am tresărit. Trezită parcă dintr-un vis mi-am întors privirea și am văzut că în

Te văd trecând pe acea stradă pustie cu brațele pe lângă corp și capul aplecat. Îți simt privirea topind zăpada din jurul nostru, și umbre ce se joacă pe trupul tau. Nu înțeleg tăcerea ce

Nu voi mai putea să-i dau tăcerii măreția cuvenită. M-am depărtat prea mult de liniște și întuneric. Mi-am rupt aripile inopinant și fără scuză... Trecând cu pași mărunți dincolo de

imaginează-ți o seară leneșă, când păsări stau zgribulite sub ramurile copacilor îmbătrâniți, iar ploaia îneacă trotuarele... ascultă zgomotul unor mașini singuratice, ce traversează orașul

O parte din timpul nostru s-a scurs totul pare irevocabil și efemer iubim o iluzie când credem că am găsit dragostea adevărată de fapt...ne iubim pe noi îngeri căzuți în păcat, cu chipurile

castane verzi pline de vise și speranțe s-au uscat în anotimpul iubirii... sub sceptrul lunii un înger cu ochii verzi izbește cu furie marea desenata pe aripile lui... nici orasul nu mai

azi am învățat că nu contează încrederea... cuvântul tău... toate sunt ca vântul care încearcă să spulbere stanci azi am simțit cum o minciună bine spusă naște speranțe însă tot azi un

Destinul devine scena unde se joacă piesa în care, scenariul steril al existenței, capătă forma unor dulci neliniști, număr secundele reci, dorindu-mi să-nghețe clipa, când universul se

Nu voiam mai mult de la tine decât să mă acoperi cu frunze uscate de stejar în nopțile când cu ochii triști căutai în inima ta pe altcineva! clipe de tăcere au îmbracat grăbite zilele toamnei

Îmi place noaptea. Străzile. Mirosul aerului putred. Îmi placi tu. Privirea ta. Lacrima uscată din colțul ochiului. O rază de soare vestește dimineața. Tristețe. Căldura usucă pamântul. Am

mă descalț și în picioarele goale alerg spre tine simt cum cioburi de pietre îmi rănesc talpile, dar nu contează... la celălalt capăt al visului ești tu. noaptea trecută urmăream

Și dintre toate și dintre toți Și dintre zile și dintre nopți, Aș vrea să-ți fur o clipă și un pic. Clipa să fii tu. Puținul sa fiu eu. Căci dintre toate și dintre toți Noi suntem zile, noi

De-aș putea rosti vorbe pline de iubire în acele momente în care iluzia se naște din neputință, aș sfida legile firii ignorând sălbatica atingere a celor care vor să zboare cu aripi de praf, cu

Înger si ecou Din ecouri lungi ce ating ziduri goale Tristețea se zbate-n abisuri și moare. Un înger cu aripi de plumb \"pe-o scrumită câmpie\" \"Scornește cu unghia lui\"