Laichici Violeta Daniela

încă nu știi nimic nici despre dragoste nici despre ură nu știi cât de greu e pasul când munți interminabil de falnici cresc undeva în tine îți promiți ție însăți fapte învățături de minte dar

ieri seară m-am făcut pasăre sălbatică o noapte întreagă mi-am frânt aripile printre stânci dimineața cerul proaspăt renăscut mă aștepta ca o îmbrățișare pădurile zâmbeau prietenoase le-am spus

cândva mâna ta va căuta trupul meu în așternuturi vei tuși ca și cum s-a rupt ceva în tine ori în noi amândoi mulțumiți cu aceeași limbă mută a iubirii pe care o scriem caligrafic mimând doar

în casa noastră cresc tăceri e ciudat să ne căutăm când știm cu siguranță că nu mai găsim nimic și teama doar ea îmi dă sentimentul că sunt vie teama că eu îmbătrânesc înainte de vreme iar tu

Am putea să vorbim nopți întregi despre ceva ce nu există pentru alții doar de dragul de a ne distrage atenția unul altuia într-o lume în care totul se rostogolește fiind mereu aglomerați de

se sprijinea parcă de fiecare suflare de viață rămasă cumva în culmea amintirilor a fiecărei clipe care trecea întâi prin toate mădulare și-apoi se-oprea în vârful degetelor eu îi vorbeam

Mai sunt câteva zile și ne vom întreba din nou de ce n-am putea niciodată să acceptăm o suferință pentru fericirea celuilalt știm din încercările noastre că orice panoramă a fericirii se

fusese un timp în care zilele mele erau asemeni copiilor cerșetori inima mea o casă părăsită deasupra căreia și cerul se strângea de rușine purtam pantofii nenorocului cu mândrie crezând că o

E un cimitir vesel la doi pași de mine noaptea se-aprind felinare de parcă ar fi orășel de provincie se zvonește că fiecare are un pat de odihnă acolo unde toți ascultă de Dumnezeu o simfonie de

e atât de frumos să trăiești liber freamătul fiecăruia ca un gest cotidian are să-ți fie doza zilnică de apărare împotriva unor nopți când îți vorbești singură pentru a avea un simplu

am început să trăiesc nopțile să cred în liniștea lipită de pieptul meu ca un tricou transpirat după ce înăuntru totul mocnește prin pori iese doar fumul dezamăgirilor el bărbatul oricare ar

pe aici nu mai trece nimeni nici vântul nu mai adie nici anotimpurile nu-și dispută drepturi nici măcar amiezile nu mai sunt la fel când soarele altădată se lipea călduros de pielea nevăzută a

mă simt obeză de ceva vreme înăuntru oamenii îmi fac semne pe stradă mă mușcă de brațe îmi prind mâinile în trecere și mă leagă în toți văd câte o parte din tine și inima îmi saltă din piept ca

am luat viața ca un semn viu de joc aș spune că viața frumoasă și modestia ar fi un manifest prin care orice om și-ar arăta bunul interior ca o sculptură ciopârțită de trecerea timpului în

Știu că nu departe de mine dorința de a trăi mocnește ca un animal sălbatic pierdut în labirintul dorințelor nebune pe care le adulmecă. Oamenii îmi sunt străini uneori și nu-i cunosc decât în zilele

Se iubeau cu teamă atât cât pieptul să-și arate jumătățile câteva ierni să le ajungă căldura cuvintelor oprite în loc chiar atunci când mușcau unul din viața celuilalt n-au putut iubi mai

sunt multe lucruri în lumea aceasta pe care mintea umană nu le poate înțelege unii se nasc bolnavi și săraci alții bogați și nefericiți dar oricum ar fi cumva viața e mereu nedreaptă eu vin

dacă aveam alt nume aveam altă soartă mi-ar fi plăcut așa să fiu copilul pierdut într-un leagăn fără să primesc încordarea zilelor să-mi crească aripi când vreau să-mi crească câte o inimă

cândva oamenii n-au să mai simtă nimic nici măcar un anotimp nu are să-și mai facă loc în inima lor zilele au să treacă în galop de cai sălbatici nopțile n-au să mai împrăștie pe cer

E aproape mijlocul lui martie și ninge aici primăvara pesemne și-a uitat rolul de a readuce la viață ființele astea care tot mișună înăuntru oului poate că Divinul și-a aruncat privirea în corzile