partea mea de stradă rămâne tăcută

Știu că nu departe de mine dorința de a trăi mocnește ca un animal sălbatic pierdut în labirintul dorințelor nebune pe care le adulmecă. Oamenii îmi sunt străini uneori și nu-i cunosc decât în zilele de sărbătoare când toți vor să fie curați până în măduva oaselor. Uneori nu mai încap de trupul meu și caut luminile nopții cu ochi pierduți. Se întâmplă să cântăresc așteptarea în aceeași gară rece și doar când sunt sinceră și corectă cu mine însămi liniștea coboară în pieptul dimineților rănite. Acolo unele ploi cad mult prea devreme în cinstea serilor timide ce urcă până la genunchii amintirilor. De aici mă plimb tiptil ținându-mi de mână umbra. Zilele cresc din ce în ce mai puțin iar secundele se joacă de-a școala rămânându-mi același număr de pași până în pragul fericirii. Mai uit câte o privire în parc pe banca unde am schițat primul zâmbet acceptând că frumusețea vieții se ridică privind în jos cum partea mea de stradă rămâne tăcută și neumblată.