cineva mi-a spus odată
când încă eram copil și credeam că pot atinge stelele nopții cu mâna
atunci când cerul este cenușiu albastrul se-oprește în ochii unui nou-născut
îmi spuneam pe-atunci că
am început să trăiesc nopțile
să cred în liniștea lipită de pieptul meu
ca un tricou transpirat după ce înăuntru totul mocnește
prin pori iese doar fumul dezamăgirilor
el bărbatul oricare ar
ai știut vreodată că timpul te poate aduce și mai mult în durere
și zilele trec din ce în ce mai aiurea
și patul tău e din ce în ce mai plin de păcat
și stau cu aceeași țigară în colțul gurii
mă
îl văd cum smulge rădăcinile copacilor din pământ
și eu calc în urma lui pe-o cărare încă neumblată
unde vîntul nu adie și păsările se ciufulesc atât de puerile
cu o față pe care lumea nu a
cândva oamenii n-au să mai simtă nimic
nici măcar un anotimp nu are să-și mai facă loc în inima lor
zilele au să treacă în galop de cai sălbatici
nopțile n-au să mai împrăștie pe cer
mă simt obeză de ceva vreme înăuntru
oamenii îmi fac semne pe stradă mă mușcă de brațe
îmi prind mâinile în trecere și mă leagă
în toți văd câte o parte din tine
și inima îmi saltă din piept ca
momentul ăsta
ca o fotografie mai veche
îmi amintește de noi cumva
înainte de a ne cunoaște
și-așa cum ne știm acum după ce ne-am sărutat
și ne-am strâns în brațe
vreau să te știu până când
se sprijinea parcă de fiecare suflare de viață
rămasă cumva în culmea amintirilor
a fiecărei clipe care trecea întâi prin toate mădulare
și-apoi se-oprea în vârful degetelor
eu îi vorbeam
câteodată
secunda se prinde bine de ritmul bătăilor
de ritmul pașilor și cărările tot mai întortocheate
se opresc în aceeași veterană sală de așteptare
îl văd pe tata într-un colț de
nu e nimic ca tu și eu
când ne împărțim timp și ne iubim ascuns
suntem amândoi bolnavi
departe în atmosfera de aer greu
ori cu dureri care nu-mi mai dau pace
și se prind undeva în mijlocul
uneori
pornesc la drum lung
și mă opresc din când în când să mă aștept din urmă
mereu uit ceva mereu las o parte în acel înapoi
câte o iubire rătăcită în iarnă
ori cuvinte uscate pe ramuri
m-am săturat cumva să mă tot satur
de viață de prieteni de amintiri puse la rece
de oameni care alergă din stânga în dreapta s-ajungă undeva
când nimeni nu ajunge nicăieri
de mine m-am săturat că
țin pumnii strânși mereu când
mă trezesc târziu
sar din pat să-mi spăl fața
mă privesc în oglindă adâncindu-mi privirile
în adânciturile de sub pomeți
n-am timp să gândesc ce îmbrac
nu sunt o
ziua mă otrăvește cu lumina ei
pasul mi-e tot mai greu parcă bătrân cumva
mă tot împiedic de cuvinte pe care le-am crezut
așa cum cred în Dumnezeu
nu le-am văzut niciodată
dar le-am auzit
omului din mine îi cresc aripi
dar eu niciodată nu am apucat să zbor
mă trezesc de cele mai multe ori singură
amintirile stau agățate de patul meu
uneori simt inima cum bate un ritm
cândva
mâna ta va căuta trupul meu
în așternuturi
vei tuși ca și cum s-a rupt ceva în tine
ori în noi amândoi
mulțumiți cu aceeași limbă mută a iubirii
pe care o scriem caligrafic mimând doar
îmi dăruiesc anii de tinerețe unui bărbat rece
l-am iubit cât frigul său mi-a ținut de cald
dar de câteva milioane de clipe încoace
vreau înapoi stele ce altădată erau în mine
în nopțile în
îmi amintesc de fiecare dată când teiul din parc
își scutură cuvântul
parcă sunt acasă, printre dealuri și Pădurea Gailor,
mi-e teamă și foame de tot ce nu am avut
m-agăț de petalele de mac
am luat viața ca un semn viu de joc
aș spune că viața frumoasă și modestia ar fi un manifest
prin care orice om și-ar arăta bunul interior
ca o sculptură ciopârțită de trecerea timpului
în
e atât de frumos să trăiești liber
freamătul fiecăruia ca un gest cotidian
are să-ți fie doza zilnică de apărare împotriva
unor nopți când îți vorbești singură pentru a avea
un simplu
Știu că nu departe de mine dorința de a trăi mocnește ca un animal sălbatic pierdut în labirintul dorințelor nebune pe care le adulmecă. Oamenii îmi sunt străini uneori și nu-i cunosc decât în zilele
sunt o actriță bună
mai simt timpul copil din mine
sentimente vagi se dau încă în leagăn
nici măcar o teamă oricât de fragilă
nici măcar o strânsoare
ori vreo durere surdă stând la pândă
nu mă
trăiesc zilele cu tot sufletul îmbrăcând câte un nou strat de piele. de cele mai multe ori pretind că sunt un om viu ce tânjește după adevăr. alteori minciuna se prinde de colțul gurii mele și