Laichici Violeta Daniela

cineva mi-a spus odată când încă eram copil și credeam că pot atinge stelele nopții cu mâna atunci când cerul este cenușiu albastrul se-oprește în ochii unui nou-născut îmi spuneam pe-atunci că

am început să trăiesc nopțile să cred în liniștea lipită de pieptul meu ca un tricou transpirat după ce înăuntru totul mocnește prin pori iese doar fumul dezamăgirilor el bărbatul oricare ar

ai știut vreodată că timpul te poate aduce și mai mult în durere și zilele trec din ce în ce mai aiurea și patul tău e din ce în ce mai plin de păcat și stau cu aceeași țigară în colțul gurii mă

cândva oamenii n-au să mai simtă nimic nici măcar un anotimp nu are să-și mai facă loc în inima lor zilele au să treacă în galop de cai sălbatici nopțile n-au să mai împrăștie pe cer

mă simt obeză de ceva vreme înăuntru oamenii îmi fac semne pe stradă mă mușcă de brațe îmi prind mâinile în trecere și mă leagă în toți văd câte o parte din tine și inima îmi saltă din piept ca

momentul ăsta ca o fotografie mai veche îmi amintește de noi cumva înainte de a ne cunoaște și-așa cum ne știm acum după ce ne-am sărutat și ne-am strâns în brațe vreau să te știu până când

se sprijinea parcă de fiecare suflare de viață rămasă cumva în culmea amintirilor a fiecărei clipe care trecea întâi prin toate mădulare și-apoi se-oprea în vârful degetelor eu îi vorbeam

câteodată secunda se prinde bine de ritmul bătăilor de ritmul pașilor și cărările tot mai întortocheate se opresc în aceeași veterană sală de așteptare îl văd pe tata într-un colț de

nu e nimic ca tu și eu când ne împărțim timp și ne iubim ascuns suntem amândoi bolnavi departe în atmosfera de aer greu ori cu dureri care nu-mi mai dau pace și se prind undeva în mijlocul

uneori pornesc la drum lung și mă opresc din când în când să mă aștept din urmă mereu uit ceva mereu las o parte în acel înapoi câte o iubire rătăcită în iarnă ori cuvinte uscate pe ramuri

m-am săturat cumva să mă tot satur de viață de prieteni de amintiri puse la rece de oameni care alergă din stânga în dreapta s-ajungă undeva când nimeni nu ajunge nicăieri de mine m-am săturat că

țin pumnii strânși mereu când mă trezesc târziu sar din pat să-mi spăl fața mă privesc în oglindă adâncindu-mi privirile în adânciturile de sub pomeți n-am timp să gândesc ce îmbrac nu sunt o

ziua mă otrăvește cu lumina ei pasul mi-e tot mai greu parcă bătrân cumva mă tot împiedic de cuvinte pe care le-am crezut așa cum cred în Dumnezeu nu le-am văzut niciodată dar le-am auzit

omului din mine îi cresc aripi dar eu niciodată nu am apucat să zbor mă trezesc de cele mai multe ori singură amintirile stau agățate de patul meu uneori simt inima cum bate un ritm

cândva mâna ta va căuta trupul meu în așternuturi vei tuși ca și cum s-a rupt ceva în tine ori în noi amândoi mulțumiți cu aceeași limbă mută a iubirii pe care o scriem caligrafic mimând doar

îmi amintesc de fiecare dată când teiul din parc își scutură cuvântul parcă sunt acasă, printre dealuri și Pădurea Gailor, mi-e teamă și foame de tot ce nu am avut m-agăț de petalele de mac

am luat viața ca un semn viu de joc aș spune că viața frumoasă și modestia ar fi un manifest prin care orice om și-ar arăta bunul interior ca o sculptură ciopârțită de trecerea timpului în

e atât de frumos să trăiești liber freamătul fiecăruia ca un gest cotidian are să-ți fie doza zilnică de apărare împotriva unor nopți când îți vorbești singură pentru a avea un simplu

Știu că nu departe de mine dorința de a trăi mocnește ca un animal sălbatic pierdut în labirintul dorințelor nebune pe care le adulmecă. Oamenii îmi sunt străini uneori și nu-i cunosc decât în zilele

sunt o actriță bună mai simt timpul copil din mine sentimente vagi se dau încă în leagăn nici măcar o teamă oricât de fragilă nici măcar o strânsoare ori vreo durere surdă stând la pândă nu mă

trăiesc zilele cu tot sufletul îmbrăcând câte un nou strat de piele. de cele mai multe ori pretind că sunt un om viu ce tânjește după adevăr. alteori minciuna se prinde de colțul gurii mele și