inima nu poate crește niciodată mai mult decât omul și-o poate crește singur

cineva mi-a spus odată

când încă eram copil și credeam că pot atinge stelele nopții cu mâna

atunci când cerul este cenușiu albastrul se-oprește în ochii unui nou-născut

îmi spuneam pe-atunci că pot crede orice dar nu înțelegeam de ce unele ploi furau țigla casei

ca răsplată când aveam pană de curent

lumânările ne încălzeau obrajii

și parcă toți ai casei eram mai frumoși

cineva privește azi adânc în mine

cănile de lapte nu mi-au întărit atât de mult oasele

în fiecare zi îmi rup un picior o mână

din când în când și inima mi se rupe

și-mi trosnesc încheieturile sub povara loviturilor

iar o șuviță cade mereu pe-obraz și-mi ascunde fața bătută de soarele sorții

îmi spuneam că semăn cu tata și lui îi cădeau șuvițele tăcerilor

ele acoperă lumina ochilor și binecuvântarea de a fi orb uneori

calmează amurgul înăuntrului

cineva mi-a spus odată

copiii cresc mari

oamenii cresc mari

dar inima nu poate crește niciodată mai mult

decât omul și-o poate crește singur