Ivanof Lucian Edmond

Răcoarea ce anunță înserarea, După o zi ce te-a-ncălzit, aproape, Nu va opri în tine “sângerarea” Unui păcat ce s-a născut sub pleoape. Lovit misterios în nemurire, Când paradoxul stă la

Pendul M-am ascuns dinadins ca să nu mă vezi, Dar nu era nevoie, eram nevăzut. Mă priveai cu intenție, dar fără să știi, Că-n trecut, mă priveai cu privirea-n trecut. Mi-ai zărit

Conștiința Aștept de-o vreme să-mi revin în pace; Nu-ngenunchez de oboseală dar, Muncesc cu râvnă chiar dacă nu-mi place, Căci sufletului meu îi sunt samsar. De m-ar ruga să mângâi o

El, o fabulă nescrisă si nicicând evaluată Ea, o umbră personală oglindită în ascuns; Între ei, mereu probleme dar nicicând îndeajuns, Să le bântuie destinul o prostie parfumată. Luni, făcuse el

Într-o zi Într-o zi, m-am gândit să trăiesc în viitor; Aveam capul

Eu sunt ateu, dar nu mereu, Doar când privesc cu ochiul minții Aproape tot ce mă-nconjoară, Așa cum biata căprioară A mai privit după rateu. Eu sunt născut ca o ființă Sau ca un

După cer a fost pământ. Pământul fiind uscat a cerut apă; i s-a dat apă. Moleculele din apă au început să se dezvolte; în ce... După ce a urmat viața, ce viață! Noi, voi, ei,

Nu râde cu răbdare, nu râde cu tristețe, Iubirea e o taină ce are șapte fețe. În timp, atunci când dorul își pierde din culoare, Și când uitarea sapă în inimă...și sapă, Buchetul de lumină

Am tăcut. Și ghicește cu care pomadă m-am dat ca să-mi treacă? Cu briză de mare ușor adiată pe-o plajă pustie dar încă dorită... Vorbeam în neștire uscate și verzi, topite pe buze dar

Mă hrănesc cu rău; Răul câinelui care nu mai știe să latre, Al calului nebiciuit pe spate, Al carului cu roata de lemn,

Prefer să fiu haotic, decât prost Îngenuncheat, atât cât pot să sufăr, O binecuvântare fără post, Strălucitoare. De mă vei întâlni pe-aici, pe-aproape, Vociferând de zor umanitatea, Să

Când m-am gândit să scriu, nu m-am gândit că scriu Era doar o speranță, un glas, o poezie Ce melancolic parcă și totuși minunată, Mă cuprindea senină cu drag și