Tăcut

Am tăcut. Și ghicește cu care pomadă m-am dat ca să-mi treacă?

Cu briză de mare ușor adiată pe-o plajă pustie dar încă dorită...

Vorbeam în neștire uscate și verzi, topite pe buze dar nemestecate,

Aflate odată în inimă, crezi? Mereu urgisite, dar neferecate.

Aveam și o lume ce mă lingușea, și-o urmă de ziuă rămasă așa...

Cuvintele mele erau nestemate pe unde poruncile cad la pământ,

Dar totuși pădurea, mereu m-a ascuns și n-am mai venit, și nu m-am mai dus...

Nici plin de orgoliul pustiului care, mustește o oază din praf și căldură,

Nici gol de stupoare sau melancolie, înfipte cu dinții în seaca-mi natură.

Am fost și-am venit, posac și acut, numit președinte al chipului meu,

N-am fost și nu sunt adulat ca un zeu, căci nu mai vorbesc și nu mai privesc...sunt tăcut.