Iulia Elize

ca și cum ai mângâia pe creștet o zână de pădure ca și cum ai prinde în pumn râsetul ei / în noaptea adâncă, amară ca și cum ai fi un șaman /cu picioarele ei acoperindu-ți gleznele cele aducătoare

Ce aș mai putea să îți spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde și umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ți-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine

păpușile ce zâmbesc din cutii nu știu niciodată ce vrei tu poți liniștită să îți îmbraci lenjeria ta albă peste dumnezeiasca ta piele ce sclipește acum dintre așternuturi și ele nu știu

chiar moartea-i la cârmă are cârpe sub unghii a murit dumnezeule steaua s-a stins a apus s-a împrăștiat în abis am murit și eu tata m-a îngropat în țintirim văzut-am turme de oi miei albi miei

Înghițit de câmpie, soarele s-a făcut nevăzut, lăsând loc miilor de luni obscure de praf și de nisip, coborâte, de la începutul veacurilor și al stepei, tocmai pe pământ. Cămilele îngenuncheate mai

în neliniștea dezlipirii de tine am rămas așa singură pe un peron în care trenurile toate duceau spre absurd șinele scârțâiau vânzătorul de covrigi umbla desculț prin zăpadă am luat un covrig

tu ești al doilea crin îmi șopteai uneori eram mică erai castel de nisip eram o undă de apă te scăpam printre pești te lăsam apoi să mă străbați cu ale tale corăbii de fier mai uiți tu

și nu am știut ce să fac atunci cu lacrimile lui tata îmi păreau mai grele decât o pălărie nucleară îndesată tocmai la mine în piept de un joben roșu obscur și silențios tată de ce

m-a prins ploaia atunci la mormânt stropi mari spălau picioarele domnului marte unul plictisit desculț înaintând printre cruci ajutându-se de o sordidă cloambă amară preocupat mai degrabă cu

dacă ești croitor îl ții de picior pe dumnezeu las-o încolo de rochie, tu ai măsuri de sirenă îți cumpăr dantele micuță glezna ta să le poarte pe bulevarde cu grație de regină știu se va

dacă ai vrea să îți scoți ochii albaștri de sub mască acum aceea cu fibra ei plină de vină oricum de vină n-ar fi atâtea gânduri disparate îți biciuiesc conștiința nedrept o lasă ca pe un câmp

Ne-am despărțit atunci, demult, pe când oamenii erau încă înalți și buni, pe când răsăritul se zgâria numai cu cretă colorată, iar noaptea se păta numai cu fulgi dinspre lună, numai cu panglicile ei

Te privesc de minute bune și încă nu pot defini prea bine senzația aceasta ce mă încearcă atât de acut încă de când ai început să vorbești despre tine, acel om din timpul concret pe care eu nu am cum

Încă mai trăiesc, îmi privesc cu disperare adâncă mâinile, și ele îmi spun că încă trăiesc. Da, pot să îmi închid ochii și să privesc viața cum o fac orbii, pot simți nedefinitele pânze ale durerii.

șerpașului îi este sete, mult prea sete, urcând ridică, iubito, acum talpa ta și sparge cu acrișorul tău călcâi spatele muntelui. nu privi în ochi leopardul, cobra sau iepurele de câmp dă-ți

De te-aș fi privit atunci la fel cum ai privit-o tu pe ea, cu siguranță că m-aș fi descompus într-o spuză de praf. Da, casa mea, cubul meu fără plămâni, pe care l-am îngrijit atâția ani, atâta amar

Mă ascund sub o haină de ploaie, cu toți ochii ei de plastic înfundați la mine în plămâni, așa o respir. Mă gândesc adesea că aș putea fi alta acum, o femeie împlinită, pe un umăr astăzi îmi crește

Ne îndepărtasem amândoi de zgomotele străzilor aglomerate; aerul era acum risipit de tăceri înalte, liniștea se izbea de pământ, amărui, oxigenul mirosea a gutuie și încă, paradoxal, a toamnă

Cum în pieptul meu e o cușcă în care este captiv un leu, atunci e musai că trebuie să mă nasc din nou, pe când zăbrelele ar fi doar jumătatea unui paradox, sau niște ramuri de mesteacăn, sau o colibă

acoperit cu gene galbene sub gene galbene tresar cad mările Ileana sunt sub mine și gem chiar acum tu îți termini de uns felia ta cu gem; lângă mine sunt genele vieții proptite pe val și

Ferestrele mi-au fost dintotdeauna amice au urlat tocmai la timp când ai trecut prin ventriculul lor stâng ca un planor cu elice și a rămas în urma ta doar sângele lor închegat în vreo

Era frig pe atunci între noi boabe de gheață picurată din ochii obosiți ai lui dumnezeu de prea mult timp peste noi peste destinul deschis către ceruri ca o luntre ca o coajă de nucă ca un