O să îmi iau umbrela

Cum în pieptul meu e o cușcă în care este captiv un leu, atunci e musai că trebuie să mă nasc din nou, pe când zăbrelele ar fi doar jumătatea unui paradox, sau niște ramuri de mesteacăn, sau o colibă din trestie, sau o pară. O să îmi iau atunci, desigur, umbrela, și o să ies în ploaia asta de primăvară, bucuroasă de propria-mi naștere, și-o să mă adăpostesc într-o cafenea micuță, cu vedere la șosea, și-apoi o să las liberă și umbrela, să își caute alt posesor, unul care nu a cunoscut niciodată vreun paradox, ori vreun mesteacăn, ori vreo colibă, ori perele. Îmi voi bea liniștită cafeaua, singură și liniștită, lăsând liber un pahar de suc de grapefruit, care, desigur, nu va aparține nimănui, un nimeni fără chip, cu ochii albaștri ascunși sub omoplați, care mă va privi mereu și mereu, de după oglinzi fără chip, oglinzi albe ca oamenii, ca oamenii și leii fără chip, cu ochii albaștri ascunși sub omoplați, pentru că așa a vrut păguboasa natură.