Aștept. Ascult. Ei sunt acolo, dincolo de baricadă, dincolo de ușă, dincolo. Știu asta. Pur și simplu știu. Nu am nevoie să-i văd, nu am nevoie să îi aud, îi știu acolo, dincolo baricadă și de
1.Pe Amir îl trezi raza lunii care, alunecând peste nasul lui, îl făcu să strănute. În urma strănutului, somnul zbură dintre cearșafurile moi de olandă și Amir căscă lung, deschizând încet ochii.
Dintr-o dată, absolut pe neașteptate, a venit primăvara. Asta era probabil explicația veseliei prostești ce mă cuprinsese subit. Pe de altă parte, chiar nu cred că e ceva cu totul normal să te
1.Totul începe cu montarea celor trei aparate de filmat. Cabluri, scripeți, șine. Nouă oameni se învîrt în jurul lor. Un bărbat cu o șapcă galbenă spune din cînd în cînd ceva, gesticulînd nervos.
Nu vreau să se creadă că-mi plîng de milă, sau că-mi imaginez tot felul de lucruri ridicole care să mă facă să sufăr, dar e clar că ceva se întîmplase cu mine, poate că era vîrsta, sau doar
Ideea îi încolțise în minte aproape pe nesimțite. Nu ar putea spune exact când se hotărâse și când stabilise fiecare detaliu, dar ceea ce știa era că totul se lega atât de bine, că nu exista nici o
Povestea pe care v-o spun este povestea simplă dar tragică a unui concetățean al nostru căruia, pentru conformitate, îi vom spune Prevost. Nu o să insist în a încerca un portret al acestuia. Pe de
-Povestea de ți-o zic acu e despre unu Mopsu. Nu știu de ce-i zicea lui așa, da asta era porecla lui, așa îl știa toți. Mopsul. El era din tagma șuților, nu știi tu ce-i aia. Adică hoț din buzunare.
-Ești un obsedat sexual? m-a întrebat ea în timp ce sorbea grațios din ceașca de cafea.
Nu, eu nu cred că sunt. Mergeam pur și simplu, navigam prin mulțimea oamenilor de pe trotuar, încercam să nu
5.
Cîrciuma se mai umpluse la ora aia, dar tot nu se încinseseră discuțiile între ăștia de acolo. Poate și zăpușeala de afară era de vină, sau poate berea nu reușise încă să le dezlege
3.
-Facem, taică, un tabinet?
Băiatul tresări, uitându-se cu ochii uimiți spre bătrân. Se frecă apoi la ochi, de parcă i-ar fi intrat ceva în ei. Abia mai târziu se ridică, căută într-un sertar și
“Puțini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedantă, de a-și mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei sunt martorii, martirii unei epoci.”
Ernesto
Toata ziua stau la fereastră
Căutînd să văd silueta ta
Eu nu cred în moarte
În moartea ta
Poate că doar erai obosit
Și te-ai retras undeva
Printre flori
Într-o grădină parfumată te voi
Trupul meu a devenit melancolic
Mă părăsește uneori
Pleacă în vecini să caute
Eu rămân singur
Blocat înăuntrul meu
Nu mă mai pot mișca
Îngropat în singurătate
Orb
Povara trecutului
Și
Întotdeauna mi-am dorit să scriu despre iubire, sex, etc. Le cam încurc, dar, uneori, e bine și așa. E mai greu să le descurci. În fine. Ideea e că nu mi-a prea ieșit. Probabil că nu sunt eu destul
Chiar este o zi obișnuită. Nu are nimic special. Singurul lucru special este că mi-am adus aminte de ea. Brusc, fără să aibă legătură cu nimic. Mi-a apărut în minte imaginea ei de parcă aș fi
ANA: Știi, mi-am adus aminte acum pilda aceea cu smochinului. Nu, nu trebuie să râzi. Ai dreptate, nu sunt prea bisericoasă și, a-ți vorbi acum despre pilda din Noul Testament, sună ciudat și îți
ANA: La început a fost cuvântul. Înaintea lui au fost sentimentele. Cel puțin așa a fost în cazul nostru. Și când zic nostru, mă refer la mine și la fiica mea, Ioana. Noi ne avem doar una pe alta. Nu
“Cetitoriule, nu vreu să te spariu, sau să te întristez foarte, nice nu vreu să crezi că toate cele ce-ți voi așterne în fața ta, prin cuvinte, sunt simple închipuiri, ci vreu să zăbovești o
În marea masă a cerșetorilor din cartierul de sud el era unul cu totul special. Era, pe de o parte vorba de diformitățile multiple care-l diferențiau. Fusese de mic un copil al străzii, dar unul
O chema Ioana, iar povestea ei nu fusese, până la un punct, deloc complicată. Se născuse undeva, într-un sat de munte, la vreo 60 de kilometri de oraș. Unic copil al părinților ei, a fost
- A fost hai mare, az’ noapte, la Clubu’ lu’ Mario, începu Ață să povestească, mândru de faptul că toți ceilalți îl ascultau cu gurile căscate. Io mă dusesem cu Gheo că ne spusese Mario că a adus
Când m-am oprit prima oară, adus de Moș Gheorghe, în fața casei lui Matei Nebunul, am avut dintr-o dată impresia că simt în nări un miros de moarte care mi-a răscolit ființa. Priveam țintă
Doamne, Doamne, Iartă-mă!
Privind prin vizorul aparatului de filmat putem vedea doi colți de cer înfipți în singurătatea unicului trecător care, uitat parcă de timp și uitat de moarte,
TD