Iulia Elize

Mi-a plăcut discursul molcom, tenta de jurnal-dezvăluit cu molcomie, limbajul îngrijit. Pesemne, a îngriji frumusețea unui cuvânt, a te îngriji de frumusețea cuvântului, și în speță, de aceea a discursului liric, ”nu știu de ce”, însă e o artă în sine. Nu știu cine spunea, despre romane, și despre arta de a scrie un roman, că <>, adică un artist adevărat, adaug eu, poate crește aur, așa după cum aurul din malul nisipos se culege, cu migală. Ideea exprimată de terț, bănuiesc eu, era aceea că un artist, când termină de ”sculptat”, desăvârșește.


Sărbători fericite!

(în ambele sensuri... titlul)

Pesemne, ne mai poticnim.

Toate cele bune, d-le Someșanu! Și mult succes!

ca-ceața!

un pic, revizuiți, zic eu. în ambele sensuri.


Sărbători cu bine!

Îmi pare un pic superfluu să mai justific, după cât de bun e poemul pe care trebuie să îl analizez. Nu lipsește, aici, nimic, nici expunerea extrem de firească, vocabularul suficient de bine dozat, ba chiar, mai nuanțat, explicativ, printr-o nuanțare deosebită, amănuntele semnificative sunt frumos nuanțate, tumult, toate curgând foarte firesc, fără, așadar, să lipsească, în poem, savoarea.

Aici este un discurs bun, în care m-am regăsit, citind. Și pe care, cu toate felicitările, îl apreciez. Am lecturat, în paginile autoarei, în ultimul timp, poeme foarte bune, drept pentru care, felicit și, aici, desigur, însemnez.

Spor la scris și... înspre toată bunătatea cuvântului!

Cu aprecieri augmentative,

Iulia E.

Cum, doamnă, gândurile să se urce pe pereți? Apoi, gâștele mușcă, sau cine, oare, gândurile care urcă pe pereți, ...ori gâștele, poate, urcă, pereții? (tălpi de nor, nu are ce căuta în poezia clasică)

(irișii cad în valuri, poate, cu gingășie, (cred), iar ultima strofă salvează, întrucâtva, încercarea de poetizare.)

Aș fi vrut să citesc un manifest, aici, și să găsesc o anumită revoltă. Însă și resemnarea, pusă frumos, în versuri, poate induce spre o priveliște poetică, sesizăm optica realistă. Ocheanul. Și asta nu e puțin. Mi-a plăcut cum curge versul, privirea lucidă, românească, plină de durere și mai resemnată. Aștept manifestul acela, sper să mai citesc de la dvs. și așa ceva... Durerea (poetică) pesemne trebuie depășită, durerea trebuie să preceadă trezirea! Transcederea! și depășirea ei! (a durerii)(poetice). Aștept, așadar, manifeste, mai mereu este nevoie de speranță, așezată în versuri. Oricum, scriitura este foarte frumoasă, reușită.


Cu plăcerea lecturii,

I.

La mulți ani, din suflet! Toate cele bune să vă înconjoare, și mult spor la scris cărți!

Cu deosebit respect, Iulia.

Mulțumesc pentru semnul generos, în rimă, și în idei! Ferice acelora care nu curmă aurul brut, pesemne e un drum minte-suflet, în viață :):) Și poemelor-fantasmatice, care apar și se individualizează, cineva, un prieten, din Cluj, mă întreba de unde apare inspirația. Probabil din niște impulsuri mai visătoare, și de la primăvară.

Vă mai aștept - desigur, și steluța m-a bucurat!

Cu respect,

Iulia

Felicitări, Teodor Dume, e un drum pe care poetul îl merită cu prisosință, din câte am spicuit eu și din câte am avut șansa să citesc, în pagina dumneavoastră. Ottilia a făcut, așa e, un gest minunat, ne-am dori, noi scriitorii,, să fim sprijiniți mai mult, așa e, e o realitate generală, cred că toți visăm și ne dorim universalizare! Cu atât mai mult, orice veste de bine, ne bucură pe toți, mai ales una așa de frumos prezentată de Ottilia Ardeleanu!

Succes, Teodor Dume, și pe mai departe! Cu respect! Și luminez!

Un poem care te duce cu gândul la un spațiu, un loc, în care se tace. Probabil, în fața marilor întrebări, cum s-ar putea spune, suntem foarte singuri. Pentru profunzimea poemului, mai ales pentru adâncimile lui, las steaua mea.

Probabil, mergând, și la urmă, n-am mai ști nimic,
”Fost-am oare o idee, sau am fost cândva?”


”Scară prinsă la capete în vârtejuri halucinante:
Primul o consumă, celălt o naște din nou,
Alergându-se în neștire prin spațiu.
În timp ce lutul meu se preface-n țărână,
Încerc să mă agăț de scară, dar nu e palpabilă.”

Unele poeme, care împing la tăcere, și la meditare (meditație) nu au nevoie decât de cuvintele scriitorului.

”Uitarea mă împinge mereu înainte...
Chiar ea să fie marea trădare din mine?”

”Azi încă simt urmele degetelor pe trup,
Simt mâna arhitectului cum a modelat lutul”


”Și încă simt degetele pe trupul meu cum cântă,
Cântă melodia vieții mele-n spre amurg.
Și se aude ecoul ideii emise cândva,
Cum se pierde-n uitare,”

Un poem care merită citit și aglutinat. Cu foarte mare admirație pentru profunzime, și pentru ideile filosofice inovatoare, în semnificație, las însemnul meu aici. Probabil în mâinile lui Dumnezeu, acolo să fie răspunsuri. Dar și semne de întrebare, ale unei cântări retorice.

Mulțumesc pentru poem! :)

Felicitări autorilor pentru acest dar vechi și nou (- în același timp), cu imensă emoție am citit, și, tot cu o emoție nesperată, aș răsfoi asemenea pagini încărcate de vechime. E o emoție, după părerea mea, vechimea, izul ei, pentru mine e o emoție, o tresărire a sufletului, deosebită, întâlnirea cu vechimea, cu textele religioase vechi. După câte cunosc, religiozitatea a avut un rol important, de-a lungul istoriei, în cultivarea simțului lingvistic. În universalizarea și esteticizarea lui.

Bănuiesc și cred că e o lucrare care ar merita orice apreciere, cuvintele pe marginea ei au o notă și o sursă deosebită, de care ne bucurăm și noi, cititorii, și pe care le apreciem.

Mulțumim, Nicolae Tomescu! Luminez, pentru o mai mare disponibilitate! (Bănuiesc că lucrarea aceasta se va găsi și în Alba. O să o caut.)

”proza ”merge”, poezia ”dansează””, așa spunea, de fapt, Anghel, și îmi imaginez că zicea acestea (ca un foarte cumpănit) înțelept. Păcat că unii oameni de valoare părăsesc virtualul... Rămân însă cuvintele lor, de care ne aducem aminte. Și prin care ei mai sunt, cumva, tangențial, acolo. Te mai aștept, Carmen! Încă o dată îți mulțumesc!

Mulțumesc pentru lectură și pentru însemnări. Probabil, titlurile cele mai bune sunt mai greu de găsit. E un text la care țin mult, ca scriitoare de proză, am avut, în ultima vreme, mai puțin timp și pentru poezie... Posibil, sunt mai obișnuită, în ultima vreme, cu pășitul, decât cu dansul. ANghel Pop spunea asta, că dansăm prin metaforă, și mergem, dacă e vorba să găsim un fir epic potrivit.

Toate cele bune și mulțumiri pentru steluță! :)

Un răspuns mai epic, ar fi ”stropii de ploaie”, cred. Dar doar metaforic.

Anii? :) Se leagă, cumva, de psihologia vârstelor?

Un poem al renașterii, al binelui care iese din pământ, al florilor de primăvară care înfrumusețează și dau culoare foarte cuminte și plină de prospețime, un poem de bine în rău, așa l-am perceput, și al așteptării binelui, deși în poveștile lui andersen zăpada părea să se oprească. un poem care așteaptă binele și primăvara, în primăvară nu se face niciodată târziu.

pentru speranța din acest poem, pentru binele (abia) întrevăzut, și mai ales pentru florile de primăvară frumoase și întrevăzute, las semnul meu luminos.

așa aș spune, ”să tot ne vină flori!” :)

felicitări pentru poem, pentru plasticitatea din el, impresionează! și admir frumusețea drumurilor poetice!

Da, Eugenia, mie mi-erau pe plac ambele variante, o să le păstrez pe amândouă. După cum am și explicat, în penultima mea intervenție, nici eu nu cred că am greșit.

Ursu Marian Florentin, mulțumesc mult pentru explicare, acum sunt pe deplin lămurită. Mai aștept și alte însemnări!

Tuturor, cititorilor, oameni buni, apreciez atenția oferită acestui text! :)

Oricum, dacă 90 % din populația româniei spune, mai degrabă, ”ne întâlnim în oraș la ora doisprezece”, decât ”ne întâlnim în oraș la ora douăsprezece”, pot cu siguranță folosi, ca licență poetică, în orice text, varianta uzitată. FĂRĂ A FI DEFEL O GREȘEALĂ. Regionalismele, sau arhaismele, nu tot după varianta ”vorbită”, se utilizează în text?

Vă rog să vă opriți. Modificarea era operată deja, ați fost inoportun și cam inelegant. Ce nu era bine acum în poem, era oare grav, hilar sau grotesc?

În vorbirea curentă, cred că toți știm că spunem ora doisprezece. ”Ne întâlnim la ora doisprezece”, oricum, corectura fiind operată înainte de intervenția dvs., intervenind, după dex., și păstrând originalitatea textuală, nu văd de ce insinuați că poemul ar fi avut nevoie de altă remarcă de subsol.

Și de ce ați fost insinuant. Am râs eu de cineva pe acest site, am tratat ironic pe cineva, dumneavoastră, fiți sincer, spuneți ”merg în oraș la ora douăsprezece”, și ce vină să port eu pentru o exprimare uzitată?


Sper să nu mă mai îndemnați înspre alte remarci, în ringul dvs. ”special” și ”cu destinație”. Aștept, dacă reveniți, un ton decent.

Domnule Pașa, înțelesesem, de aceea am și explicat de două ori, aceeași idee. Trăim timpuri prezente. Dar să modific. ”Era frig înainte de doisprezece” să pun oare, ”Era frig înainte de douăsprezece” nu vi se pare o evidentă prețiozitate, având în vedere vremurile prezentului? ”Era frig înainte de doisprezece? Și ”era frig înainte de ora douăsprezece”? Trăiască prețiozitățile și coatele scriitoricești, atunci când se vrea dezbinare!

O să evidențiez cursivitatea, o să reformulez, cursivă, aceeași idee, în contextul menținerii unei continuități necesare, în text.