Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Poezie

Nu chemasem pe nimeni

(dulce-amar)

3 min lectură·
Mediu
Aceasta este ultima mea poezie în vers alb
jurnal roz și galben de la spatele pe care mi-l ții dumneata
nu chemasem pe nimeni
aveam petale de bujori risipte pe amândouă picioarele
ți-o închin, ție, soldat necunoscut care
acum ți-ai dat jos ranița groasă de pe spate
pentru că e grea
ți-ai deșertat
merele și merișoarele
durerea altei femei care ți-a făcut un copil înaintea mea
un băiat
lasă-mă să îți scot din raniță arma albă
nu mai este pe nicăieri nevoie de ea
ostășia ta de apărare s-a încheiat
nu e nevoie să mai aperi nimic
războiul
de la tine din minte s-a strâns
ca
o floare uscată,
este desuet să te mai gândești că femeia nu te-a înțeles, azi
lasă-mă să îți umplu ranița cu prăjiturele cu unt și cu mure
să îți fac un ceai cald, pentru că ai de mers mult
ești plin de praf, dă-mi mie ranița aceea
e prea murdară, o să ți-o spăl pe-ndelete
și o să îți pun în ea prăjituri cu extra-unt și cu miere și mentă
dacă vrei și gogoși
ți-e foame? cât de sete îți e?
în pânza ei groasă și murdară nu mai încap
decât trandafiri foarte roșii
dă-le naibii de lupte și maimuțelor tâmpe să le dai
rost de stat acasă
femeilor
să râdă de inutilitatea oricărui gest de război
oamenii și maimuțele
au în comun
rolul de circ, orice femeie are circul ei,
de care trebuie să se rupă, dar mai ales libertatea
care este libertatea ta, când nu mai este nevoie,
pe câmpul de luptă, de tine, soldatule?
fiecare ostaș are nevoie de o femeie care să îl aștepte cu cina
când se întoarce acasă
și se întoarce din lupte
un bărbat revine, mereu, atunci când nu mai este
nevoie de el pe câmpul de intervenție
ea nu are nevoie decât de bărbatul acela
ca să îl mângâie
vrei un cal care să îți poarte în carul său, cu țăranii, tot pământul?
e greu!
vrei să îți ducă femeia pe căruțe
bulbii sfârâmicioși
și raze de soare?
ea a uitat de mult cum îți stătea cu obrazul
fără barbă
erai nebărbierit dar nici bărbierit nu te mai știe
ești plecat cam de mult...
dar glasul... cum să nu știe dacă îi atingea cerceii și perlele
și ca să nu mai deschidă televizorul vechimilor că erau vechi
se aburiseră
imaginându-și că soldatul în verde
trebuia să se
sature mai repede de vegheat dezertorii la focuri reci
și să dea
odată de femeia de dicolo de tâmpitul ăla
de ecran cu tub, care își cheamă acasă visatul și însetatul
doritorul femeii de vin
bărbatul îi seamănă
și cine dă cu pumnii acum în televizorul cu tub care își
pierde
din când în când imaginea, mira
cine e dezertorul cine este, de fapt, soldatul
femeia își prinde o floare roșie și mare în păr
cred că e un bujor
orice femeie dorește ca bărbatul ei să se întoarcă
acasă
să se sfârșească, odată, totul și un om bun să revină
dar bărbatul ei nu va lăsa războiul sau
femeia care l-a legat, mai demult
în timp ce femeia toarce pe războiul ei de țesut, familia, copiii,
viitorul, trecundu-le în pânză, și mă întristează pe mine
atunci, pesemne, eu, cealaltă femeie
nu te-am găsit niciodată
dar te-am aștept să revii
omule,
bărbat,
pentru că și tu ai fost, mai demult, soldat.
072.684
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Poezie
Cuvinte
562
Citire
3 min
Versuri
85
Actualizat

Cum sa citezi

Iulia Elize. “Nu chemasem pe nimeni.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/iulia-elize/poezie/14148379/nu-chemasem-pe-nimeni

Comentarii (7)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@bogdan-geanaBGBogdan Geana
New age of sadness. Adica: sa ne bucuram cu ce am avut, chiar si in vis. Puternica! Jos palaria.
0
@iulia-elizeIEIulia Elize
Probabil în spatele fiecărui soldat este o femeie, fie că e ea mamă sau iubită. Ce e bizar, e că soldatul, luptând, se confruntă cu cele ale soldatului, dure, aspre, pe când acasă, femeile lui (mamă, iubită, soră) sunt doar despre dragoste și despre duioasa și binecuvântata întoarcere cu bine. Fericite sunt cele care își așteaptă bărbatul, dar și bărbatul, care se întoarce la ale sale, venind înapoi.

Mulțumesc pentru trecere prin poem! În vis, fiecare suntem femei de soldați, sau eram. Ceea ce nu e tocmai rău, să ne aducem aminte cum era prin trecut... Îmi aduc aminte de cântecele vechi de cătănie, românești, tragedia ruperii băiatului de casă... Poate nimic nu era mai trist, decât plecarea soldatului. Iar femeile spuneau: O să revină cu bine?

Mulțumesc!!!
0
Distincție acordată
@ottilia-ardeleanuOAOttilia Ardeleanu
notă melancolică, mereu același baladesc, un doinit de o dragoste care rămâne pură deasupra tuturor lucrurilor nedrepte sau de război sau de întoarcerea în timpul războiului. Îmi place cum inserezi sensul de război-soldat cu sensul de război de țesut pânze-femei. Are ceva deosebit acest discurs și în sensul că, acel soldat cu armă și raniță nu își mai are rostul în context actual când armele sunt albe iar războaiele se duc aproape invizibil pe alte planuri ale vieții evoluate și în sensul războaielor.
Un discurs în care femeia este mereu element de așteptare, de răbdare și de ocrotire a iubirii și a bărbatului care se întoarce cândva, într-un timp care se face nevăzut.

Foarte frumos!
0
@iulia-elizeIEIulia Elize
Mulțumesc, Ottilia, pentru amplul comentariu și pentru îsemnarea cu stea! Este un poem atipic, cum scriu, de altfel, mai rar. Îmi imaginez, de fapt, mi-am imaginat dorul, probabil dorul femeilor este cel mai ușor de înțeles și cel mai greu de plasticizat, ”tânjirea femeilor de a-și chema bărbatul acasă”. Conex, în contextul temei alese, una mai dificilă, cred că mai ușor de tratat de un bărbat-poet. Însă nu și dorul, care este în apanajul unei femei. Țin steluța ta pentru unicitatea efortului de a scrie pe o temă mai rară, pentru mine, și mai de efort. Ce e frumos, e că fiecare soldat are, și a avut, o femeie care îl așteaptă acasă, chiar dacă se pune problema soldăției, femeia lui îl așteaptă ca să revină, cu bine, și să se reîntoarcă, probabil, și asta în orice vremuri și în orice orizonturi de lățime geografică, fie în vremuri mai tulburi, sau mai liniștite, în general soldatul se reîntregește cu o femeie care îl așteaptă și care îl iubește. În multe zone geografice ale româniei, sunt povești despre scrisorile pe care soldații le trimiteau iubitelor sau mamei. În general, bărbatul are nevoie de femeie, cum și femeia de bărbatul ei. Cât despre tema aleasă, poate marea provocare a zilelor de azi este pacea, și arta este de a sta pe lângă ea, poate astăzi conflictele sunt urmărite obiectiv și subiectiv, și cu înțelepciune, foarte necesară, de altfel, pentru că nimeni nu își mai permite azi un război. E, de fapt, ”lupta păcii”, nu mai sunt de mult zilele vechilor bătălii, e doar filmul sinoptic pe care îl urmărim din confortul propriei locuințe. Ceea ce bine, pentru că cui să îi placă războiul.

Mulțumesc, Ottilia! Probabil dragostea este deasupra de toate, poate doar dragostea este uneori liantul cel mai scump pentru om... Ai remarcat deosebit doinița de dincolo de notele grave, și ai ghicit, în poem, urmele de pas ale femeii. Te mai aștept, și cu alte prilejuri de lectură! Cu respect și cu prietenie!
0
@razvan-rachieriuRRrazvan rachieriu
Să facem în așa fel încât gândurile la „viitor” să nu ne „întristeze”, să proiectăm în viitor acele variabile care produc încântarea, pozitivul, bucuria și stări stenice și revigorante și să înlocuim „niciodată” cu totdeauna.
0
@iulia-elizeIEIulia Elize
Nu ne întristează! :):):) ...Ne proiectăm, prin infuzie (ifuziune), gândurile într-un viitor palpabil și pozitiv, și, numai puțin intruziv, încercăm să îi întrevedem albeața! La nivel cognitiv, e aproape, cum să spun, coercitiv, și nu facil!

Mulțumesc pentru semn! :):) M-a bucurat foarte mult!!! Te mai aștept și pe altă dată!!! Cu mult drag!


0
@iulia-elizeIEIulia Elize
*infuziune, scuze!!!! graba strică totul...
0