Genuflexiuni

începuturile altora au verbul cu finalitate, cu rod, ție ți se amână ceva, ca și cum ar fi așa de puțină iubire în preajma ta...
prezența unui receptor ca unică legătură subțire prin care dorul dă să scape și nu ajunge într-un dincolo...
\"adoarme ca să nu moară\" hibernarea unor dorinți, neputința de a schimba o stare care închide în ea forțele...
Tocmai lucram la un text despre drumuri și pași șamd, textul tău cu tot contrastul dintre titlul și subtitlul său pus intenționat - cred - este limpede în curgerea lui, nu-l acuz de simplism, din vreme ce are un mesaj curat și este scris sincer fără uzul unor efecte speciale voit transportoare de imagistică, are flash-uri din realitate și este genul de poezie care se face când toamna seamănă din ce în ce mai mult a iarnă...
gata!

E un text reușit, desi cladit pe nisipuri miscatoare. Sunt , de fapt, două poeme trase pe-un singur calapod. Mă așteptam sa urmeze, expuse fugar, și alte antinomii, ( mă rog, nopțile mele, nopțile altora; sângele meu, sângele altora ș.a.m.s, totul fiind previzibil) sau să fi redus totul fie la dimineți, fie la drumuri. Ce lami mult în place prima strofă din dimineți și ultima din drumuri. Fără supărare, nu?

Ai personificat dimineața și ai însuflețit-o cu bagheta magică a versurilor.Dimineața ta își este sieși de ajuns, independentă de “dimineața altora” și are propriul ei soare , diferit de soarele tuturor, de aceea sfidează soarele , întorcându-i spatele.Dimineața ta este luminată de soarele tău lăuntric, fără de care ar muri.Din acest motiv se ghemuiește în tine și “adoarme ca să nu moară”.

Am riscat încercând să arborez simplitatea în acest poem. Mulțumesc, Valeriu Dandes Ganea, că ați remarcat nuanțele de sens și de stil, mulțumesc Nicolae Popa, că aduceți în discuție problema calapodului, înfricoșătoare pentru mine, mulțumesc Răzvan Rachieru, pentru calda apreciere. Aș bea puțin rachiu.

drumul meu se face covrig în mine
adoarme ca să nu moară
visează nisipuri mișcătoare
în care se scufundă
toate drumurile

foarte plastic sugerată ideea de reîntoarcere înspre sine, o critică pronunțată a staticului în care ne închistăm adesea. un egoism feroce, refuzul de a ne trezi (dimineața) și a merge mai departe (drumul), sau, pur și simplu dezamăgirea monotoniei și introvertirea pseudosalvatoare?

Nu cred că ai o problemă cu incursiunile cum uneori lasă să se vadă textul tău. Și nici nu pari imobilă în reflecțiile tale. Încearcă să te apropii de natură, acolo sunt toate răspunsurile.

dureroase dimineti pe care le doresti inceputuri dar de fapt sunt nimic...ai descris foarte simplu, tocmai prin asta mi-ai atras atentia si m-ai facut sa arborez un zambet intelegator.
Cred ca mi-a lipsit sa observ o nota optimista in final.Hai sa furam atunci diminetile altora

Tamara, am trecut prin tot poemul până m-am făcut covrig ca tine. Răzbate multă amărăciune din această simplitate... bogată, mai multă decăt dintr-un patetism elaborat. Si felul în care te-ai identificat cu dimineața și drumul e special! Am țuică!

o dimineata interactiva; drumuri si sensuri revazute-ntr-un tablou dinamic. O miscare si o nemiscare. Un exercitiu puternic, intr-o lume agila… si o confesiune lenesa, intoarsa, respingand vitalitatea „barbierita” si „spalata pe dinti”.
Dincolo de intelegerea imediata, sunt imaginile concepute, intrepatrunse, formandu-se intr-un parcurs gradat, dar bine delimitat, pastrand in sine forme poetice deosebite („ies din oglinzi ies in oras”, „asteapta un tren intra in lift”). O poezie clara, deschisa, urmand mai multe paradigme; numarul lor nelimitandu-se la o singura dimineata… ci mereu la reflectia unei treziri intelese.
frumos

cu respect, blueboy