Ion Ionescu

poem de dragoste ultima picătură de rouă moare pe-o floare albastră ca cerul, ziua se naște din haosul nopții , luptând cu lumina, ochiul meu e o frântură de cer înlăcrimat ce soarbe din

tot la sat se află liniștea eternă, pe câmpii, prin codri, unde hoinăream, satul este oaza și rămâne oaza, mult visat edenul dorului din noi. nu mai sunt țăranii de odinioară, ce-ți dădeau

Clopotnițe bolnave peste burg Bat rar, melodic, în rugina nopții, Se sting în seară într-un trist amurg, Și-apar lumini pe infinitul bolții. Ning lin peste funinginea din oase Doar funigei

sună-mă dac-ai ajuns cu bine în țara ta de vis, unde păduri virgine și ape adânci și stele mii și sure stânci și păsări colorate-n mii de pene și plăji pustii spânzurate pe gura mării care-și

timpule ce se-ntâmplă, timpule, cu mine, tot mereu mă-mbătrânești, cu anii, în clepsidra vremii care vine, am din socoteli numai pierzanii. părul tinereții deja s-a albit, a căzut argintul

adio adio crângului copilăriei, se face ziuă și îmi iau rămas bun de la această lume mică, învelit în mantaua lui somnul își ia adio de la vise, lăsând sufletul ca o paiață

Iubito, Curge vinul în pocaluri La prag de sărbătoare, Se-aud colindători cântând Și lipsa ta mă doare. Te-aștept la masa de Crăciun În rochie de mireasă, Ce mare sărbătoare-ar fi Să vii

tâmpla mea pe brațul tău, domnișoară, domnisoară, e dar de la Dumnezeu; mai mă-ngăduie o oară să visez că-s în poveste, să-mi cadă stelele-n cap blestemat de cinci neveste. tâmpla mea pe

stă culcat pe pat cu ochii în tavan, fumează și-și numără iubitele, citește ziarul la rubrica angajări, își rumegă timpul, ca un mizantrop își rumegă timpul și din cănd în când își citește

(povestea tragică ā doi îndrăgostiți) Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ținuturile noastre, se lipi lângă moșia unui boier

foaie verde, verde, verde, unde nimeni nu ne vede, unde dumnezeu ne pierde, la poale de codru verde, pe iarba din fânării, noaptea pe la furcării, cu gurița ta m-adap, cu luna căzută-n

baladă pântecul mamei –sicriu m-a născut ca un mort viu și m-a aruncat în lume ca pe-un leș fără de nume. nenăscută, moartea mea , cuibărită-ntr-o vâlcea mă pândea la cotitură să-mi dea

din pământ veneau vocile, erau ore de liniști stelare, glasul lor sub formă de mit, venea din timpuri străvechi, milenare. seara, în cumpăna noapții, sângerând pe la apuși sori, venea cu

Aurica Parodie după Nichita Stănescu aurica lui manoli are pe ea șase boli, una-n suflet, alta-n ea, patru pe la bidinea, că s-a dat la toți golanii și le-a păpat gologanii. fi-i-ar

țară am trecut peste carpați ca o pasăre în zbor și-am văzut din depărtare cum se zbate un popor, peste munți și peste văi doar tăceri pustiitoare și o vară secetoasă, dominată doar de

picură stele de sus pe inima mea, amarnic mai arde cărarea incendiata de lună, eu m-am rătăcit pe un câmp de flori, ascultând tăcerile ce-au încremenit între stele și brumă. ce frumoasă e

toamna ne sfâșie inimile cu tristețea ei ruptă din foșnetul vântului, cu ploile care ne inundă sentimentele, cu amurgurile roșii și cu galbenul câmpiilor devastate de răcoarea

ne lovim mereu de înfrângeri, celebrăm autumnale violuri, căutăm mereu alte roluri, ridicând catargele-n vânt și ne zbatem în zadar pe pământ. furtuna ne paște pe mare, ni-s

fată cu mijloc de trestie, unde-i cartea noastră de latină să-nvățăm Patria nostra sub umbra nucului din grădină? să ne-ncurcăm în declinari, strângându-ne discret de mână, silva, silvae și

rugăciune trimite, Doamne, câte un înger, ca semn al depărtării sfinte, să vină noaptea pe la mine, să-mi pice-n suflet trei cuvinte. ard către Tine, biet tăciune, mă sting și simt că nu

culeg câteodată din holdele verii doar spicul de aur cu bobul durerii și-i gust tristețea albastrului plin, când vântul se leagănă sub cerul senin. adun pescărușii din pânza marină și fac din

iubito faci palma căuș ca-n spicul de grâu, beau apă din pumnu-ți cum beau dint-un râu, privesc la părul tău galben și lin cum curge-ntre pietre de-argint și rubin. te mângâi cu mâna cum

sonet apusul se topește parcă-n sânge, iar seara răspândește mirosuri de parfum, țipenie de om nu e pe drum, singurătatea serii parcă plânge. bizare amintiri pierdute în trecut, un vis de

în această toamnă capricioasă au dispărut lăcustele flămânde, frunzele veștejite au putut să zburde în voie prin inimile noastre ca niște poeme pline de tristețe, ochiul flămând n-a putut să