poem de dragoste
ultima picătură de rouă
moare pe-o floare albastră ca cerul,
ziua se naște din haosul nopții , luptând cu lumina,
ochiul meu e o frântură de cer înlăcrimat
ce soarbe din
tot la sat se află liniștea eternă,
pe câmpii, prin codri, unde hoinăream,
satul este oaza și rămâne oaza,
mult visat edenul dorului din noi.
nu mai sunt țăranii de odinioară,
ce-ți dădeau
Clopotnițe bolnave peste burg
Bat rar, melodic, în rugina nopții,
Se sting în seară într-un trist amurg,
Și-apar lumini pe infinitul bolții.
Ning lin peste funinginea din oase
Doar funigei
sună-mă dac-ai ajuns cu bine
în țara ta de vis,
unde
păduri virgine și ape adânci
și stele mii și sure stânci
și păsări colorate-n mii de pene
și plăji pustii
spânzurate pe gura mării
care-și
timpule
ce se-ntâmplă, timpule, cu mine,
tot mereu mă-mbătrânești, cu anii,
în clepsidra vremii care vine,
am din socoteli numai pierzanii.
părul tinereții deja s-a albit,
a căzut argintul
adio
adio crângului copilăriei,
se face ziuă
și îmi iau rămas bun
de la această lume mică,
învelit în mantaua lui
somnul își ia adio
de la vise,
lăsând sufletul
ca o paiață
Iubito,
Curge vinul în pocaluri
La prag de sărbătoare,
Se-aud colindători cântând
Și lipsa ta mă doare.
Te-aștept la masa de Crăciun
În rochie de mireasă,
Ce mare sărbătoare-ar fi
Să vii
tâmpla mea pe brațul tău,
domnișoară, domnisoară,
e dar de la Dumnezeu;
mai mă-ngăduie o oară
să visez că-s în poveste,
să-mi cadă stelele-n cap
blestemat de cinci neveste.
tâmpla mea pe
stă culcat pe pat cu ochii în tavan,
fumează și-și numără iubitele,
citește ziarul la rubrica angajări,
își rumegă timpul,
ca un mizantrop își rumegă timpul
și din cănd în când își citește
(povestea tragică ā doi îndrăgostiți)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ținuturile noastre, se lipi lângă moșia unui boier
foaie verde, verde, verde,
unde nimeni nu ne vede,
unde dumnezeu ne pierde,
la poale de codru verde,
pe iarba din fânării,
noaptea pe la furcării,
cu gurița ta m-adap,
cu luna căzută-n
baladă
pântecul mamei –sicriu
m-a născut ca un mort viu
și m-a aruncat în lume
ca pe-un leș fără de nume.
nenăscută, moartea mea ,
cuibărită-ntr-o vâlcea
mă pândea la cotitură
să-mi dea
din pământ veneau vocile,
erau ore de liniști stelare,
glasul lor sub formă de mit,
venea din timpuri străvechi, milenare.
seara, în cumpăna noapții,
sângerând pe la apuși sori,
venea cu
Aurica
Parodie după Nichita Stănescu
aurica lui manoli
are pe ea șase boli,
una-n suflet, alta-n ea,
patru pe la bidinea,
că s-a dat la toți golanii
și le-a păpat gologanii.
fi-i-ar
țară
am trecut peste carpați
ca o pasăre în zbor
și-am văzut din depărtare
cum se zbate un popor,
peste munți și peste văi
doar tăceri pustiitoare
și o vară secetoasă,
dominată doar de
picură stele de sus
pe inima mea,
amarnic mai arde cărarea
incendiata de lună,
eu m-am rătăcit pe un câmp de flori,
ascultând tăcerile ce-au încremenit
între stele și brumă.
ce frumoasă e
toamna ne sfâșie inimile
cu tristețea ei ruptă din foșnetul vântului,
cu ploile care ne inundă sentimentele,
cu amurgurile roșii
și cu galbenul câmpiilor devastate de răcoarea
ne lovim
mereu de înfrângeri,
celebrăm
autumnale violuri,
căutăm
mereu alte roluri,
ridicând
catargele-n vânt
și ne zbatem
în zadar pe pământ.
furtuna
ne paște pe mare,
ni-s
fată cu mijloc de trestie,
unde-i cartea noastră de latină
să-nvățăm Patria nostra
sub umbra nucului din grădină?
să ne-ncurcăm în declinari,
strângându-ne discret de mână,
silva, silvae și
rugăciune
trimite, Doamne, câte un înger,
ca semn al depărtării sfinte,
să vină noaptea pe la mine,
să-mi pice-n suflet trei cuvinte.
ard către Tine, biet tăciune,
mă sting și simt că nu
culeg câteodată din holdele verii
doar spicul de aur cu bobul durerii
și-i gust tristețea albastrului plin,
când vântul se leagănă sub cerul senin.
adun pescărușii din pânza marină
și fac din
iubito
faci palma căuș ca-n spicul de grâu,
beau apă din pumnu-ți cum beau dint-un râu,
privesc la părul tău galben și lin
cum curge-ntre pietre de-argint și rubin.
te mângâi cu mâna cum
sonet
apusul se topește parcă-n sânge,
iar seara răspândește mirosuri de parfum,
țipenie de om nu e pe drum,
singurătatea serii parcă plânge.
bizare amintiri pierdute în trecut,
un vis de
în această toamnă capricioasă
au dispărut lăcustele flămânde,
frunzele veștejite au putut să zburde în voie
prin inimile noastre
ca niște poeme pline de tristețe,
ochiul flămând n-a putut să