Poezie
baladă
2 min lectură·
Mediu
baladă
pântecul mamei –sicriu
m-a născut ca un mort viu
și m-a aruncat în lume
ca pe-un leș fără de nume.
nenăscută, moartea mea ,
cuibărită-ntr-o vâlcea
mă pândea la cotitură
să-mi dea prima lovitură.
într-o vineri m-am trezit
și aproape de zenit
am luat coasa din poiată
și-am cosit vâlceaua toată.
am tot căutat pe jos
să găsesc de moarte-un os,
dar șireta-a stat pe vine
și se ascunsese-n mine.
în ora nașterii mele,
toate-au devenit rebele,
ursitori rele, umile,
m-au pândit câteva zile
moartea asta drept răsplată
începe să-mi ceară plată,
cu dinții de tinichea
ca un dog cu gura rea.
noaptea ciutura de stele
mi se varsă în ulcele,
cerul cu clepsidra-ntoarsă
îmi joaca iar câte-o farsă,
mă iau cu timpul la trântă
bietul om , spinare frântă,
plângătoarea trestie,
devent-a bestie.
am cernut si tot mai cern
la prezent postum, etern,
dar prezentul intra-n mine
ca o haită de jivine.
aud glasul de părinte,
foc zglobiu de pe morminte,
mă surprind până și-n rugă
și-mi vine s-o iau la fugă.
se răsfață ziua-n soare,
eul meu și-n somn mă doare,
răul meu fața și-ascunde
în noroaiele profunde
și nu știu cui să mă dărui
și încet –încet mă nărui.
trăit-am oare vreun rost,
mai sunt eu cel care- am fost,
nici durere si nici gând,
timpul se-ncheagă, curgând,
nici nu vreau să mai discern
efemerul de etern.
peste tot semnele morții
ne-așteaptă-n dărătul porții
și se-ntind, de vis, inele,
din cuiburi până la stele,
lăsând urma, efemerul,
și ne logodim cu cerul.
15 octombrie 2010
001.456
0