sic tranzit gloria mundi
am urcat pe acropole
și am găsit sentimentele
întruchipate în coloane
ioniene și doriene
care se târau prin timp
spre infinit…
agora lui pericle
se
treceam pe lângă tinerețe ca un străin turist pribeag
și nu vedeam aisbergul vieții de care-aveam să mă lovesc,
părea că totul este-al meu, urcam cu sârg pe Everesc
ca să privesc de-acolo lumea cu
Ce am eu curat
ce am eu curat în mine
ce ai tu curat în tine
vise vechi
iubiri
destine,
lacrimile
cristaline,
sângele mișcând în gând
și lipirea de pământ.
ce ai tu curat în
primăvara
m-a îmbătat cu o mireasmă de fior rece,
prea încet ā venit și prea repede trece.
se poate numi dragoste,
forfotă, flacără, rug,
și câte aș putea să îndrug.
risipite, cărările
elogiu luminii
îngenunchez în fața ta,
lumină,
tu dai contur lucrurilor,
fără tine
viața
ar fi
o lungă și interminabilă
noapte.
tu ești fericirea
ochiului,
cu tine
zborul
cântecul lui orefeu
încercam să ies din moarte,
parcă aș fi fost orfeu,
euridice, în ce parte
s-a rătăcit sufletul tău?
dureros și greu să țip,
euridice, să nu mori,
clepsidra a rămas fără
ce lacom eram de dragoste,
voiam să sărut toate femeile din lume,
dar lăcomia mea s-a oprit
la una anume.
și-am vărsat tot aleanul din mine
peste părul ei mătăsos,
dar dragostea a devenit
imnul umanitatii
( închinat tuturor femeilor din lume)
dragele mele,
știți voi cât prețuiți pe pământ?
voi sunteți dragoste, creație, floare,
tot ce-i mai frumos în
Ultimele zilede viață ale lui Ion Luca Caragiale
(60 de ani de la moartea lui )
Înainte cu o zi de a -și da obștescul sfârșit, seara, Caragiale a avut o lungă conversație cu fiul său, Ion Luca,
cu o dragoste flămândă
de izbândă
într-un vârtej vulturesc,
zările mă ispitesc,
îmi moare teama de moarte
și urc tot mai sus, departe.
urc spre căi pierdute-n zare,
pân’ la soarele
din lacrimi
a crescut o grădină cu flori
prin care se plimbă
copilul din mine.
era paradisul
plin de culori
venit din daruri divine.
lumina
avea smalț de promenadă,
umbrele
cântec târziu
peste umerii tăi blânzi
trec cu ochii mei flămânzi
și gânduri ce pun la cale
cum să-ți fure dumitale
nurii dragi și ochii dulci,
noaptea pe când mi te culci,
floare din vise
am răstignit timpul pe o ancoră ruginită-n amurg,
soarele spânzurat și-a vărsat peste dealuri tot sângele,
s-a lăsat seara ca o enormă ampretă în vechiul meu burg,
toate-au rămas ca o efigie,
primăvara și iubirea
primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni
jucându-se cu razele curcubeului,
și pe umerii ei
soarele colorează păunii,
dereticând poala pădurii cu luminișuri de vis.
prin
privește norii aceia,
de ce taci,
vine ploaia și ne-acopere
cu răcoarea umedă a picăturilor,
de ce taci,
eu îți mulțumesc
pentru tot ce mi-ai dăruit,
acum suntem unul,
ți-am cunoscut
Ce bolnav sunt de iubire
Ce bolnav sunt de iubire
Și nu mă mai lecuiesc,
N-aș putea să-mi vin în fire
Decât pe un cal domnesc.
Călăresc pe dulci miresme
Și respir tot universul,
Dansez pe
creanga Ta firavă
câteodată sunt haihui
și mă simt al nimănui,
plutesc prin cerul cu stele
rumegând vise rebele,
încurcând viața și timpul
încercând să urc Olimpul,
ca Sisif mă zbat să
acoarelă de seară
roșul se topește peste deal,
pânza serii pare marea-ntinsă
parcă-i labirintul lui dedal
încrustat pe o câmpie ninsă.
pensula creației divine
a suit pe cer tabloul
De n-ar fi visul ce ne-am face?
Cu ce-am broda pe ii speranțe,
Cu ce ne-am înălța la cer
De n-ar fi visul, Lerui-Ler?
Atunci când te cuprinde dorul,
Fără-a străbate cu picioarul,
Lași
să mai visăm
Să mai visăm un vis de-odinioară,
În ceasul tainicelor clipe de-nserare,
Când păsările trec acasă la culcare
Și noi ne-ntânleam a nu știu câta oară.
Să mai visăm la timpul ce-a
tot mai stingher trec astăzi
prin nisipul poemelor mele
cu privirea surpată
pe răsfrângerile figurii tale,
aș vrea să-ți adun lacrimile
să fac din ele un râu peste Sahară.
să mă-mbăt cu acest
tempus edax rerum
îmi pare rău
că timpul trece
aș lua clepsidra
ca s-o sparg
m-aș avânta
în mare-n larg
în universul
cel pribeag
și pe inele de saturn
mai melancolic
mai nocturn
aș
ne dor
de vise dulci și de lumină,
de tot
ce ne-nconjoară prinprejur,
de-un cântec
și de-o murmurare lină
de țărmul
viselor cu harul pur.
cum
apa mării bate sura stâncă
și cum
se