Ion Ionescu

sic tranzit gloria mundi am urcat pe acropole și am găsit sentimentele întruchipate în coloane ioniene și doriene care se târau prin timp spre infinit… agora lui pericle se

treceam pe lângă tinerețe ca un străin turist pribeag și nu vedeam aisbergul vieții de care-aveam să mă lovesc, părea că totul este-al meu, urcam cu sârg pe Everesc ca să privesc de-acolo lumea cu

Sonata morții aud sunete îndepărtate de flaut, nebun, Beethoven, cântă pentru mine ,,Sonata Lunii”, pianul lui rupe liniștea-n două, vechi amintiri mă cheamă-ntr-o grădină de vis, ah,

Ce am eu curat ce am eu curat în mine ce ai tu curat în tine vise vechi iubiri destine, lacrimile cristaline, sângele mișcând în gând și lipirea de pământ. ce ai tu curat în

primăvara m-a îmbătat cu o mireasmă de fior rece, prea încet ā venit și prea repede trece. se poate numi dragoste, forfotă, flacără, rug, și câte aș putea să îndrug. risipite, cărările

elogiu luminii îngenunchez în fața ta, lumină, tu dai contur lucrurilor, fără tine viața ar fi o lungă și interminabilă noapte. tu ești fericirea ochiului, cu tine zborul

cântecul lui orefeu încercam să ies din moarte, parcă aș fi fost orfeu, euridice, în ce parte s-a rătăcit sufletul tău? dureros și greu să țip, euridice, să nu mori, clepsidra a rămas fără

ce lacom eram de dragoste, voiam să sărut toate femeile din lume, dar lăcomia mea s-a oprit la una anume. și-am vărsat tot aleanul din mine peste părul ei mătăsos, dar dragostea a devenit

imnul umanitatii ( închinat tuturor femeilor din lume) dragele mele, știți voi cât prețuiți pe pământ? voi sunteți dragoste, creație, floare, tot ce-i mai frumos în

cu o dragoste flămândă de izbândă într-un vârtej vulturesc, zările mă ispitesc, îmi moare teama de moarte și urc tot mai sus, departe. urc spre căi pierdute-n zare, pân’ la soarele

din lacrimi a crescut o grădină cu flori prin care se plimbă copilul din mine. era paradisul plin de culori venit din daruri divine. lumina avea smalț de promenadă, umbrele

cântec târziu peste umerii tăi blânzi trec cu ochii mei flămânzi și gânduri ce pun la cale cum să-ți fure dumitale nurii dragi și ochii dulci, noaptea pe când mi te culci, floare din vise

am răstignit timpul pe o ancoră ruginită-n amurg, soarele spânzurat și-a vărsat peste dealuri tot sângele, s-a lăsat seara ca o enormă ampretă în vechiul meu burg, toate-au rămas ca o efigie,

primăvara și iubirea primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni jucându-se cu razele curcubeului, și pe umerii ei soarele colorează păunii, dereticând poala pădurii cu luminișuri de vis. prin

privește norii aceia, de ce taci, vine ploaia și ne-acopere cu răcoarea umedă a picăturilor, de ce taci, eu îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dăruit, acum suntem unul, ți-am cunoscut

Ce bolnav sunt de iubire Ce bolnav sunt de iubire Și nu mă mai lecuiesc, N-aș putea să-mi vin în fire Decât pe un cal domnesc. Călăresc pe dulci miresme Și respir tot universul, Dansez pe

creanga Ta firavă câteodată sunt haihui și mă simt al nimănui, plutesc prin cerul cu stele rumegând vise rebele, încurcând viața și timpul încercând să urc Olimpul, ca Sisif mă zbat să

acoarelă de seară roșul se topește peste deal, pânza serii pare marea-ntinsă parcă-i labirintul lui dedal încrustat pe o câmpie ninsă. pensula creației divine a suit pe cer tabloul

De n-ar fi visul ce ne-am face? Cu ce-am broda pe ii speranțe, Cu ce ne-am înălța la cer De n-ar fi visul, Lerui-Ler? Atunci când te cuprinde dorul, Fără-a străbate cu picioarul, Lași

să mai visăm Să mai visăm un vis de-odinioară, În ceasul tainicelor clipe de-nserare, Când păsările trec acasă la culcare Și noi ne-ntânleam a nu știu câta oară. Să mai visăm la timpul ce-a

tot mai stingher trec astăzi prin nisipul poemelor mele cu privirea surpată pe răsfrângerile figurii tale, aș vrea să-ți adun lacrimile să fac din ele un râu peste Sahară. să mă-mbăt cu acest

tempus edax rerum îmi pare rău că timpul trece aș lua clepsidra ca s-o sparg m-aș avânta în mare-n larg în universul cel pribeag și pe inele de saturn mai melancolic mai nocturn aș

ne dor de vise dulci și de lumină, de tot ce ne-nconjoară prinprejur, de-un cântec și de-o murmurare lină de țărmul viselor cu harul pur. cum apa mării bate sura stâncă și cum se