poți să spui că mi-am imaginat toate acestea

pianul mă strânge în el ca un mut care plânge mi-e plină gura de vorbe dar dacă aș încerca să le scuip aș cânta aș rupe liniștea ea ar sângera ca un himen și niciodată nu mi-ar mai trece vina de a fi cea care dezvirginează tăcerea port rochia de mireasă în autobusul 14 e un loc liber lângă șofer la capăt de linie este o pădure cobor și mă mărit acolo mirele meu e îngropat la rădăcina unui stejar dimineața mă găsește născând așa a fost dintotdeauna te-am reclădit dimineața din ruine onirice o catedrală își încearcă orga în timpanul meu rupt ai strigat și nu te-am auzit o catedrală s-a închis în mine cu tot cerul nimeni nu se rogă acum Dumnezeu numără oi și adoarme am încercat să deschid pumnul ca să-ți dau drumul în palmă era numai sânge și un M de la moarte pe care se spune că-l purtăm toți trebuia să mă transform în ceva dar nu știu în ce aleea e din piatră cubică strâng mânerele cauciucate și simt respirația drumului de sub noi pădurea se înclină sub păsările de noapte apoi tresaltă ca un căpcăun adormit poți să spui că mi-am imaginat toate acestea un orb m-a atins ca pe câinele său a zâmbit e o pace în toate.