îndepărtare

până mai ieri am crezut în depărtare. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam adică toamna ce vine în fiecare zi partea stângă a patului nostru de fier ochiul tău verde genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm cafetiera portocalie felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre încetineala din fiecare dimineață felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit toate acestea să rămână undeva în urmă pentru că eu am mers întruna. inutil. între timp părul tău alb a juns până la pământ o pasăre călătoare ți-a ciugulit ficatul ai salvat lumea de mii de ori de atunci ai adus focul și apa ai adus toamna ai reaprins viața ca pe o candelă până când am ajuns. sunt aici. în moarte nu există depărtare.