ioan albu

nice. primele versuri din ultima strofă sunt cam discursive: \"impresia e întotdeauna că într-un moment
vei crăpa brusc în toate miimile astea străine
o explozie scurtă, de sticlă\", probabil și datorită adverbelor care îngreunează, \"întotdeauna\" și \"brusc\".
prima strofă în schimb e foarte reușită, ca și ultimile două versuri. poate mai meșterești la strofa a doua.

păcat că e pe de lături. între sulă și prefectură e o legătură mai mare decât între tzara, dali și textul meu.

venousse bovarizând în drum spre căpșunării sau cartiere cu felinare roșii de unde poate culege în special boli ... venerice (nu?)

venousse rezistând ca o căpușă în stare să se hrănească cu sângele propriilor sale vise

venousse decolând spre ... din dealul mitropoliei - cu sutienul său roșu și peruca blondă

venousse care de fapt nu are mâini - ceea ce înseamnă că nimic nu-i e la îndemână - venousse cea pragmatică în imaginație și puerilă în imaginar

venousse care se întoarce cu o valiză tot în dealul mitropoliei, într-un text bine scris și potențat de juxtapunerea statuii feminine în spatele bărbatului frumos și tânăr - de fapt bătrân și în fundul gol

venousse privită cu adâncă înțelegere și compasiune - cu un zâmbet care nu ține aici de umor, ci de altceva

grafiile și desenele de oracol au aceeași funcție ca mustățile desenate pe portretul bunicului

prozei acesteia nu-i trebuie nici o intrigă. este limpede că este un text despre memoria colectivă a familiei,poate chiar a satului, depozitată în fotografii alb-negru cu margine zimțată și despre \"artizanul\" care a făcut-o posibilă, nanu Gheorghe. imaginile din fotografii constituie o memorie comună obiectivă. proza mizează pe raportul dintrea această memorie și memoria subiectivă a naratoarei: \"constructorul\" memoriei obiective a comunității are un loc privilegiat în meoria subiectivă a naratoarei, de unde și importanța lui în economia textului. eu intuiesc cum va curge textul în continuare, îi simt logica narativă (dar nu divulg anticipările mele). aștept continuarea.

EIL,
am notat observația.

Poet Rică,
june tânăr în primăvara esistenței, ești un hermeneut înnăscut, mulțămesc.

Ioan Peia,
ideea să facem borș cu poetul rică nu e rea. aia să-l expunem la bâlci alături de femeia cu barbă e și mai bună.

Ioana Barac Grigore,
mulțumesc pentru comentariu, care e mai mult decât binevenit. e un comentariu care și apreciază, și interpretează și oferă sugestii constructive.la partea aceea cu \"scepticsmul țărănesc\" voi mai lucra cu siguranță. și s-ar putea și să încerc să transpun poemul la timpul prezent.

mulțămesc foarte, de la virtuoz la virtuoz.

poemul este o foarte interesantă plasare în universul poetic al lui ionuț mustață, de fapt este o metabolizare a universului respectiv în care intră și creatorul lui. în acest univers mustață are funcția de însoțitor, el este cel care îl duce de mână pe cititor. iar când cititorul se numește grigore și se asumă ca grigore, se petrece un fenomen foarte interesant de trecere through the looking glass. elementul mediator este câinele, acestă variabilă poetică ce poate lua atât valoarea grigore cât și valoarea ionuț. textul are o semiotică complexă, jalonată tridimensional de coordonatele spațiului, timpului și presiunii - e aici o obsesie pentru măsură, pentru trecere, pentru iremediabil - și o dinamică de la preagol (secetă, arșită) la preaplin (inundașie, pototp). mă opresc aici, nu înainte de a spune că mi se pare un text bun. oniricul haotic, aproape coșmaresc, din partea a doua, punctat de cele două KO-uri este partea cea mai realizată.

mihai iordan,
ai un comentariu ... interesant și ai dreptate în legătură cu feedbackul + că îl și apreciezi pe grigore.

poetrycă,
eu crecă are Valoare, domnule, Valoare! grigore, ca și creatorul lui.

e o plăcere pentru un autor să aibă un cititor ca tine, atât de atent și de receptiv și de prompt cu aprecierile. îți mulțumesc pentru steaua galbenă care a atras atenția și unui editor (îi mulțumesc și lui).

ioan peia,
există ceva urmuzian-cuglerian în întâmplările lui grigore, mai ales în reacțiile celor din jurul lui. poate altă dată am să scriu pe tema asta.

ionuț mustață,
chiar are sens grigore. sunt curios ce mai poți face, cum te mai poți mișca în universul lui. aștept. oricum, grigore al tău e foarte tare.

da, ioana, the love song of alfred j. prufrock, t. s. elliot. :) am uitat și clopotul mânăstirii iar ăsta chiar nu trebuia uitat. când fulgeră, bate ca în evul mediu (de, mânăstire pe stil vechi).

mulțumesc tuturor. faptul că textul acesta primește aprecieri e o dovadă că realitatea este omniprezentă :).

p.s. noemi, mi-a plăcut comentariul tău în mod special

Liviu Nanu,
bucuros de apreciere. voi face cândva modificări în text.

ioana barac grigore,
așa este, există o trimitere la nuvela autorului rus. mulțumesc de vizită.

ceraselio aurelius primus wurthzlichkeit revine cu poezia tâmpită care l-a consacrat. second-hand. printe bulendre țurloaie de blende.

e clar că aveți umor. nu m-ați indispus, nu m-am supărat. sugestia dvs e bună, am ținut cont de ea. mulțumesc de vizită.

nu există nimic mai frumos decât copiii.

observ că \"indicațiile scenice\" au devenit mai explicite decât în textul de la cenaclu: \"Scena se va schimba urmând cursul narativ textului. Indicațiile acestor schimbări vor surveni pe parcurs.\" adică acum există și indicații cu privire la indicații. \"dosarul\" cu muncitorii merge, figurile sunt creionate bine, individualizate, puternice. e interesant cum actul se constituie prin fuga memoriei în trecut, în timpul lecturii celorlalte acte la deko. cred că figura tatălui e centrală, iar memoria se organizează în jurul figurii lui. a-l regăsi pe el în memorie înseamnă a putea pune ordine în amintiri. tatăl este cel care dă coerență nu numai actelor citite în succesiune, dar și eului naratorului de-a lungul acestora.

p.s. eu am lucrat în niște echipe auxiliare la sondele din jurul Lucăceștilor, dezgropam conducte, săpam șanțuri cu târnăcopul și le scoteam cu niște răngi. eram plătiți la metru. în trei, nu depășeam 15 metri pe zi. câteva luni.

ce mare lucru e să-ți dai o stea singur la text? presupunând că ești oleacă de narcisist, că chiar îți place foarte tare textul pe care l-a scris poetul care ești tu și, nu în ultimul rând, că știi tu mai bine decât agaricii de pe sait că poemul merită stea (și iar mai știi că dacă nu-i dai tu, nu-i dă nimeni), gestul este legitim. mie mi se pare ok în condițiile de mai sus. dacă e făcut numai că să se dea cu tifla, să se ofuscheze burghezii și să crape alți editori, atunci s-ar putea să fie și mai mișto. iar textul nu e rău deloc. nici nu știu ce să fac. să mă aștern pe vreun comentariu elaborat? :)

băgați nene, undeva linku, să fie vizibil!

dumnezău și gricontu și candela și pămătuful și haramul și lampa și lanterna și becu și căpisterea și nafura și aghiazma și pizdele și dumneronu și cristoiu și covata cui i-o-nchinat de comuniști!
iertare, dar îs prea nervos. și nici nu pot veni la marș. dar îi înjur ca să se știe. iar dacă tu, animalule comunist, belești ochii tăi bezmetici încețoșați de lenin la comentariul ăsta, eu îți spun, măi muistule, că nu există decât limba română.
și mai sudui o dată:
dumnezău și gricontu și candela și pămătuful și haramul și lampa și lanterna și becu și căpisterea și nafura și aghiazma și pizdele și dumneronu și cristoiu și covata cui v-o-nchinat!
nu glumesc și nu fac bâză. ăsta nu e un comm la hoha. îs scos din sărite, anghinarea lor de jigodii și-i mai înjur o dată (cu toate scuzele față de editori, care mă pot băga ușor la offtopic):
dumnezău și gricontu și candela și pămătuful și haramul și lampa și lanterna și becu și căpisterea și nafura și aghiazma și pizdele și dumneronu și cristoiu și covata cui v-o-nchinat!