Nanu Gheorghe

Cocoțată pe umerii lui, îmi bălăbăneam picioarele încălțate în niște săndăluțe roșii, cu baretă. Cam decolorate și nițel roase în bot. Mă bucuram că e noapte și că el nu vede asta. Îl țineam de gât destul de strâns. Uneori, când simțeam că-l sufoc, îi mai slăbeam gîtul din strânsoare și îmi mutam mâinile pe cap, apăsându-l ușor, așa ca să am un punct de sprijin. Cu cât drumul era mai hopuros cu atât senzațiile mele erau mai tari. Mi se ridicau din burtă în tâmple destul de repede. Parcă aș fi fost la circ, pe catalige. De sus, mă rugam drumul să fie lung, îngust, întortocheat și, dacă se poate, cu hopuri multe și-adânci. Viteza noastră nu era astronomică, iar punctul de destinație nu tocmai aproape, așa că, lăsând în urmă toate poveștile zilei, mă concentrasem să număr câți câini ne vor lătra, mai ales că nimic nu-mi prevestea vreo nenorocire. Dar nenorocirea veni brusc, cu zgomot, la un hop, lângă poarta lui Vasile Gâtlanaș și se răspândi compromițător. Ea a ajuns până la nasul meu ca dovadă elocventă a faptului că la prânz mama pregătise mâncare de păstăi. Eram sigură că nu doar a auzit-o, dar a simțit-o și el. Îmi venea să intru în pământ de rușine. De la așa înălțime? Imposibil. Nici tu să te retragi subit, de parcă nu ai fi făcut nimic, nici să răstorni, din întâmplare, sticluța cu parfum, nici să deschizi geamul, nici să dai vina pe altcineva, nici să zici dintr-o suflare: „La popa la poartă zace-o mâță moartă, cine-a râde și-a vorbi, a mânca-o coaptă”. Mie nu îmi era nici a râde, nici a vorbi. Ce mai regretam în momentul ăla că nu-s nemțoaică. Tata zicea că la nemți, în asemenea cazuri, te bat pe umăr, cică „gut, gut, să fii sănătos!”. Nanu Gheorghe, însă, neavând sânge de neamț, a mers liniștit înainte, inhalând rușinea mea tacit, cu stoicism și înțelegere.

Nanu Gheorghe nu prea venea pe la noi. Doar când era în concediu ori, și mai rar, cu anumite ocazii, întâmplătoare sau căutate cu ingeniozitate. Fiecare vizită era pentru mine o sărbătoare, un spectacol care mi s-a întipărit cu tot cu mirosul hainelor lui de oraș, cu modul în care i se adresa mama, aproape cu pioșenie: “bade”, cu atmosfera din casă, schimbată, odată ce intra pe portița de lemn și cobora cele două trepte de piatră. Îl urmăream fascinată cum se bărbierea la oglindă, cu o mașină electrică alb-roșie “Harkov” și cum își strâmba amuzant fața încercând să lupte cu ghimpii nărăvași, cum mânca colțunași cu brânză sorbindu-i zgomotos, fără să-i mestece, ca pe-o ciorbă acră de leuștean, cum căra în două căldări emailate, legănându-se de pe un picior pe altul, apă de la fântâna Paraschiței lui Troșin, cum vorbea cumpătat și în vorbele lui o vedeam pe mama - un nanu Gheorghe mai mic, sfios și de gen feminin. El însemna și mai înseamnă pentru mine o altă lume, capitala, telecentrul, apartamentele de pe strada Academiei ori de pe șoseaua Hâncești, biblioteca, dicționarele românești aduse de la Moscova, ceasul cu pendulă și cuc, ghitara din cui, colecția de discuri, pălăria sombrero, ceaiul cu lămâie, mâncarea “ca la Chișinău” și dulceața de trandafiri gătite de nana Ada, cărțile interesante trimise la Cosăuți prin poștă, în colete cu ștampile de ciocolată, gumele de mestecat “uitate” în buzunarele cămășilor din care ieșea lungindu-se văru-meu Alexandru, multe bomboane „Bucuria”, iar pentru mama, știu bine, și adevărul în ultima instanță, din copilărie până în ziua de azi, când ne întreabă, așa ca printre altele, “da ce-o zis nanu?” ori “ce-a zice”, după caz.

Aducea întotdeauna cu el, ascuns într-o gentuță ciudată de piele roșcată, un aparat de fotografiat. Știam că majoritatea pozelor din casa bunicii și de pe la neamuri erau făcute de nanu Gheorghe. Mătușile mele tinere, în rochii înflorate de crepdeșin, miri și mirese, mama copil pe pragul nalt al casei părintești, mâca, nașa Gașița, nana Anica, nașu’ Colea și, mai ales, tuca, despre care mama zice că a fost nalt și tare frumos.
E o istorie și cu aparatul ăla de fotografiat, și cu pasiunea lui nanu Gheorghe, grație căreia au rămas imprimate pe hârtie întâlnirile cu cei de la Cosăuți, anii lui de facultate și alte evenimente mai mult ori mai puțin importante din viața rudelor. Doar pozele de la moartea mâcăi Dochița le-a distrus. Nu îl lăsa inima să le privească. Poate de la el ori de la mama am luat și eu oroarea fotografierii ceremoniilor de înmormântare a oamenilor dragi.

În casa cea mare, între zestrea aranjată cu grijă, și garderobă, mă cuibăream când mi se făcea dor de poveste. Adulmecam aerul vara mirosind a busuioc verde, a romaniță și mentă puse la uscat, toamna – a gutuie, a poamă rozachie și mereu a covrigi cu pudră de zahăr, pe care maică–mea îi păstra “la rece” ori “la loc uscat”, pînă când nu–i găseam eu și, unul câte unul, îi dădeam gata, ce-i drept cu mari remușcări de conștiință. Așa, printre îmbucături, priveam pozele îngălbenite ce nu au încăput în rame, sub sticlă, din care pricină au fost adunate într-o cutie mare de carton cu capac și ținute la loc de cinste lângă pernele, lăicerele și peretarele din zestre. Îmi plăceau pozele alea. Mai mult decât desenele animate, mai mult decât jocul cu prietenii de mahala, mai mult chiar și decât covrigii cu pudră. Puteam sta ore în șir, ascultând scârțâitul cariilor din picioarele sculptate ale mesei lungi de lemn, la care s–au tot adunat de Paște, Crăciun și hram vreo câteva generații de Munteni, neam din care venim mama, nanu Gheorghe și, din câte îmi dădeam seama încă de pe-atunci, chiar eu. Închideam ochii și mă vedeam intrată în fotografii ca într-un film artistic alb-negru demn de festivalul de la Cannes. Regretam, cât regretam că nu apărea și fizionomia mea în poza cu umbra mărului din fața casei vechi, lângă bunicul din partea mamei, pe care, din păcate, nu l-am cunoscut vreodată.
Pasiunea lui nanu pentru fotografie și banii care au început să curgă datorită ei au trezit acasă suspiciuni neîntemeiate. Când a venit de-un Crăciun, proaspăt student, îmbrăcat în palton nou, cu cizme de negre, de hrom și căciulă ușankă, de cârlan brumăriu, și-a băgat părinții în sperieți : « Dochiță, oare de unde are Gheorghe-al nostru bani pentru așa haine? S-o fi legat cu niște răi prin Chișinău... Să nu-și strice viața, să nu și-o dea de râpă.” Temerile au mers chiar mai departe. Au fost puse în funcție mai multe iscoade, rude, care îl vizitau pe nanu pe neprins de veste, cu gând să înlăture orice bănuială de afaceri dubioase, de care nanu nu era capabil. “ Zdravstvui dorogoi Gheorghii Efimovici!’’- își începea oficial, în limba de comunicare între națiuni, scrisoarea către nanu un alt Gheorghe, văr drept. Mai departe, pe limba mamei, mai puțin oficial și cu bunăvoință, nanu era înștiințat de frământările care au pus stăpânire pe bieții lui părinți. „Când am venit eu acasă de la Chișinău, nașu a prins a mă întreba cum o duci tu cu viața. Eu i-am răspuns după cum ne-a fost vorba. El, însă, mi s-a plâns că tu umbli prin raion cu aparatul și că înveți mai prost din astă pricină. Și era foarte necăjit. I-am spus că prea puțină vreme am avut, ca să îmi dau seama de așa ceva. Astăzi i-am dus lui Colea fotografiile. Și iar au început vorbele. Și am aflat că a fost la tine un văr de la Egoreni și te-a văzut sau te-a găsit pe la 3 noaptea făcând fotografii. Ãla și-a dat cu părerea că tu, cu meseria nouă și aparatul de fotografiat, te abați de la învățătură. Și din cauza asta sunt foarte scârbiți ai tăi și supărați și pe mine, că eu am știut, dar am tăcut.” Și dă-i, și dă-i cu scrisori din astea.

Va urma