ioan albu

mersi de refuz, n-am diacritice si nici n-o sa mai am o vreme.

acesta este un text care trebuie vizualizat, iar forta lui consta in modul in care imaginile se conditioneaza unele pe altele oniric. un poem impregnat de ideea prabusirii.

mi-a plăcut textul, cu excepția următoarelor versuri:

\"nu mă spăl mult timp
ca atunci când voi face asta să pară o schimbare majoră
și nu normalitate
sunt sătul de normalitate
nu mănânc
nu beau
iar prima bere e mereu și prima beție\"

care nu că mi-ar fi displăcut în sine (ultimul, dimpotrivă), dar mi se par superflue. cred că poezia începe după ele, de unde curge unitar. revolta împotriva normalității de la început - o revoltă împotriva normalității înțeleasă ca și condiție degradată, decăzută, ca a omului față de supraom la Nietzsche - este un subiect care e bine servit și fără această introducere. ce-am fost ieri, și ce sunt azi! când oare m-am transformat din teribilul care eram în liceu în acest om plat și normal care sunt astăzi? tema aceasta se împletește în acest poem cu aria sugerată de acest \"tu\", care marchează, în prezentul din care se face evaluarea relației trecut-prezent, tocmai posibilitatea viitoare a răscumpărării greșelilor trecute. poetul simte cum se mortifică, se simte captiv pe traiectul acesta al mortificării, și se percepe, în definitiv, pe sine însuși ca pe un mort. de unde ideea sinuciderii își pierde din forță (mort să se sinucidă?), mai ales că nici în cimitir nu exită loc. cred în funcția consolatoare a acestui \"tu\" și mai cred că aved în față o poezie de creștere, de tranzit de la o etapă a vieții la alta. o poezie bună.

acesta este un text despre boală și despre suferința cronică ce o însoțește. munca, etimologic înseamnă \"chin\", și despre o asemenea muncă se vorbește acum. BI-ul din titlu se referă nu doar la dualitatea materie-fond (o dualitate cam bizară) ci și la polaritatea vieții, punctată de momente de alb pe fond negru. textul merită un însemn de încurajare, pe care îl dau bucuros.

îți mulțumesc pentru observații și aprecieri. imperfecțiuni prozodice există nu pentru că nu le-aș putea evita (pe unele chiar le caut), ci pentru că, intenționat, nu vreau să iau prozodia foarte în serios. de altfel, cum ai observat, nici scrisul meu în general nu mi-l iau foarte în serios. Bacovia ... asta poate fi o problemă, dacă bacovianismele deranjează. eu îmi recunosc datoria față de el și nu știu dacă pot scăpa de amprenta pe care poezia lui a lăsat-o asupra imaginarului, sensibilității și limbajului meu poetic. vom vedea.

ar trebui să ți se scadă nivelul pentru măgăria ta. stelele nu se pot da în derâdere, cum faci tu aici. comentariul tău uzează de tehnica de a face bășcălie prin poliloghie, îndrugi verzi și uscate de valoare onomatopeică, numai ca să dai cu tifla. e un delir perfect, al cărui scop este de a le persifla pe carmen mihaela visalon și ioana barac grigore, fără legături relevante cu textul. asta face comentariul tău prin care acorzi o stea offtopic. ăsta este un abuz, conform regulilor siteului, pentru care ar trebui să-ți fie scăzut nivelul fără discutie, măcar până pe la 115.

mi-a plăcut spitalul tău, cu absența preocupată a personalului medical, cu discuțiile pacienților, cu cinismul și umorul lor inerent, cu felul în care ai introdus gluma cu circulația periferică, și cu atitudinea de demnitate ultimă a muribundului gheorghe. numai bine, magistre.

ioan peia nu mai vede ce e bun și ce e rău în text, așadar el nu comentează pe text. el vorbește numai pentru că are o părere și, deh, părerea lui trebuie musai auzită. ioan peia nu agreează jam-urile. ioan peia n-ar trebui să le citească. asta se poate face ușor, jam-urile au un subtitlu în care scrie jam cu... , deci nu pot lua prin surprindere pe nimeni, să zici că ioan peia, care urăște jamurile, a deschis ca omu un text și, când colo, ce să vezi? textul era jam!

în ce privește textul, suferă de defectul că mințile celor două coautoare nu s-au întâlnit pe aceeași idee. cu alte cuvinte, fiecare cu ce o doare.

eu cred că textul e bun, departe de a fi o bazaconie, cum s-a exprimat cineva mai sus. e o alegorie sincretică, plătind tribut mai multor genuri literare și textelor publicitare. un hibrid, cum ai spus. detectez cumva umbra une pledoarii pentru autohtonism?

claudia,
îți mulțumesc pentru testimonial :).

poetrycă,
nu mă pot apuca să-ți explic cum seara poate devasta un oraș, pentru că prea e la mintea cocoșului, nici cum razele sunt calde pentru că sunt ale ... soarelui (oare?), și nu ale sistemului de iluminat public, cum tendențios interpretezi tu (ce fel de hermeneutică este asta care încearcă să scoată autorul mai rău decât este?). multe altele nu mă pot apuca să-ți explic eu acum și nici de curățat \"bălăriile\" nu mă apuc, căci -nu? - bălăriile unora, florile altora. așa că te salutez, magistre, și îmi înăbuș în fașa curiozitatea nebună de a afla ce ți-a plăcut.

și mie mi-a plăcut mult textul. mi se par primele 3 strofe mult mai cărnoase decât ultimele, dintre care agreez cel mai puțin strofa a 5-a. ultima strofă are o tendință de a ridica din nou ștacheta, dar nu ajunge la nivelul primelor trei. poezia asta e o poezie-cascadă, adcă pe care, de la jumate încolo, o citești uitându-te mereu în spate, unde a atins altitudinea maximă.

mulțumesc, ștefan ciobanu.

dan mihuț, n-am înțeles ce-ai înțeles, dar îmi face plăcere când treci pe la mine. baftă.

cum adică \"azi era duminică\"?
leitmotivul cu creștinul poate foarte bine să lipsească, după părerea mea.

eu mi-am făcut temele, trecând prin ontos on și tat twam asi și prin egō eimi einai, și îmi aduc aminte de o dilemă faimoasă: dacă dumnezeu există, el trebuie să vrea și să poată face ca răul să nu existe. dar răul există. prin urmare, dumnezeu ori nu vrea, ori nu poate. dacă nu vrea e pervers, dacă nu poate, neputincios. prinurmare, fie dumnezeu nu există, fie este un pervers și un neputincios. am găsit textul prea cantonat pe idee și pierzând în capacitatea lui de a emoționa.

îmi place textul tău, mai ales pentru imaginea puternică din final. prima parte e destul de prozaică, dar nu mă deranjează asta. trecând peste controversele dacă o fi sau nu poezie, textul mi se pare percutant și incisiv, plăcut la lectură. e un text care își recompensează cititorul.

p.s.
tu nu te-ai plictisit să tot găsești în subsolul textelor tale bâiguielile intoxicate și confuze al unui anumit individ?

n-am timp să răspund acum pe larg, sunt în trecere pe la un net, al meu a căzut datorită furtunii. mulțumesc în primul rând lui mihai zabet și ioanei barac grigore pentru însemne și lipsă de cecitate. groza, caragea și tănăsescu, sunteți de o subtilitate de baros. o să revin, probabil.

p.s. groza, tu nu știi ce e ăla fracturism, trebuie să te iei de mână cu tănăsescu.

steaua am uitat-o, în schimb nu știu cum naiba de mi-a apărut comentariul de 2 ori. chestiile astea mă enervează la culme.

iată un poem de o expresivitate japoneză, un poem care nu poate fi îmbunătățit. atât în formă, cât și în conținut este aproape de perfecțiune. imaginea este atât de puternică, încât nici nu observăm că vrabia n-are îndeobște pliscul roșu. autorul nu-și proiectează sensibilitatea în natură, nu intropatizează. mai degrabă știe să găsescă, foarte calculat, perspectiva din care valoarea estetică și morală a acestui fragment de natură emerge singură. eugen gălățeanu are talent.

VDG,
am să salut cârciumile danubiului pentru tine, de la bac până la vamă. mulțumiri pentru aprecieri.

Ciurtin Octavian Sergiu,
nu ești departe, dar e greu de explicat aici de ce și cum. sugestiile de interpretare mă bucură în mod deosebit.

Anghel Pop,
take five!
mult m-am mai umflat în pene la vederea atenției atât de aplicate pe care ai acordat-o poeziei mele!:) cred că acest text și-a găsit un cititor ideal, unul aparținând acelui public țintă atât de redus la care te refereai. comentariul tău este și simpatetic, și fine tuned și constructiv. sugestiile tale le voi avea în vedere și voi vedea ce pot face în direcția lor. autorii la care te-ai referit (Dimov, Okudjava, Cartărescul Levantului) sunt printre autorii pe care îi iubesc. mai ales Dimov este un poet pe care îl așez undeva, foarte sus, în ierarhia preferințelor mele. bottom line, onirismul îmi este foarte apropiat, și în ce privește paradigmele lui, și în ce privește resursele lui teoretice. observația din al doilea comentariu, legată de poveste și de revrăjirea lumii prin actul pur al fabulației mi-au mers la suflet, pentru că am avut senzația unui feedback care să întoarcă aproape fără deformări intentio auctoris :). îți mulțumesc pentru aceste două intervenții prețioase.

Poetrycă,
(apropos, în afară de poet rică, numele tău se poate citi și petrică :), m-a amuzat să descoper asta)

Venind la comentariile tale, recunosc că este ceva programatic aici. ție pot să-ți spun asta știind că n-o să te hlizești, ca un confrate ce-mi ești în ale filosofiei: poeziile pe care le scriu în ultima vreme au în spate un rudiment de poetică, bazată pe o concepție metafizică asupra realității (ca surse, mai degrabă borne, ale acestei concepții îl pot cita pe Whitehead, pe McTaggart, pe Hartshorne :) ). nu e o perspectivă auto-impusă, cea în care mă așez, ci apropriată. eu încă îi explorez resursele și sunt deschis și la sugestiile tale. am remarcat seriozitatea intervenției, nu ai comentat de dragul de a comenta, nici ca să-mi faci cu ochiul ghiduș, nici ca să-mi lași un semn de trecere. asta mă bucură. poate o să avem ocazia să discutăm odată despre giumbușlucurile mele teoretice care orientează în fel actele mele poetice, inspirându-se tocmai din ele, pe de altă parte. oricum nu zic mai multe acum, trimit la comentariile lui Anghel Pop :D.

sper să fi pățit ca poetrycă și să apară de undeva răspunsul meu, că altfel... l-am postat de vreo 10 minute și încă n-a apărut