iarina copuzaru

Anni, bucuroasă de popas. ideea e că, din interiorul lui, nu mai știu ce și cum cu textul ăsta. cînd e recent, mi-e greu să corectez, fiind subiectivă, iar cu cît trece timpul, cu atît simt că nu-mi mai aparține. pentru mine, el nu există decît o clipă :)
astfel că, obiectiv, cred că ai dreptate. așa percep și eu acum, o ajungere prematură. de fapt, mai sesizez alte cîteva lucruri nu prea bune, însă nu vreau să mă desființez prin comentariul ăsta :)

am citit câteva fragmente și presupun că la fel de mult o să-mi placă întreaga carte. felicitări Cristinei - mai întâi pentru scriitură, iar apoi pentru lansare -, dar și lui Sorin - pentru semnalare.

alice, felicitaciones. din copertă se-arată lucruri care cu greu se-arată - presupun că pe cît de ascunse, pe atît de faine.

din păcate, n-am putut veni la nicio lansare a vreunui poet de pe sait. dar asta nu mă împiedică să te felicit și să-ți doresc o o lansare succesisimă :)

pentru nicu: din păcate, am ajuns să scriu fiindcă nu mi-am putut împlini visul. dar și dacă s-ar fi împlinit, nu mai eram o visătoare, ceea ce iarăși n-ar fi fost bine:)

L.I.M., acum nu mai sunt aproape, deoarece totul s-a sfârșit. iar asta nu din cauza condițiilor din spital. totuși, aș fi vrut ca sfârșitul să fie într-o cameră luminată. poate acolo, dincolo, vor fi mai multe becuri pe coridoare...

Călin, mi-a plăcut îndeosebi acel „nu numai” :) eu de acolo mi-am luat tot ce se putea pentru a mă bucura.

mulțumiri.

unghiul de după unghie m-a zgîriat. și nejustificată, zic eu, e privirea asta accentuată, cînd deja, în interiorul fotografiei, sunt numai unghiuri.

acea tentație care apare la eșarfarea gîtului e ca un salt pe care acrobatul doar și-l închipuie în fața spectatorilor. nu are susținere nici trambulinică, nici statică.

cît despre titlu – nu. și ce e-n paranteza finală, poate doar ca o dedicație, ci nu ca un sfîrșit.


ei, dar astea sunt mici lucruri pe care le-am amplificat fiindcă nu am mai vorbit demult :)

în rest nu e rău. aș fi putut spune că e fain, însă ar fi fost așa, o reconstituire, ceea ce nu-mi era pe plac.

asta da plimbare! de multe ori am vrut să strănut de la praful de pe lună, dar nu mi-a ieșit decît un oftat mult prea pămîntesc pentru a mă desprinde. te-am văzut în călătoria asta. erai o ființă de ceață parcă, iar cîinii îți lătrau doar colțul acela deloc colțuros din interior, care le răspundea în cuvinte neînțelese, într-o limbă de ceas întors cînd spre aici, cînd spre alte drumuri înspre tine. uite ce repede am și ajuns la capăt. ce norocos erai că aveai mai mult decît o străduță pe care să mergi. și toate acele ramificații au dus la poezie. tare frumos sfîrșitul ăsta.

dacă v-aș fi scris mai demult ar fi fost ca și cum ar fi rămas cuvintele mele netrăite. dar așa, după un timp, cînd am ajuns înapoi după ce mi-am amintit poemul, zic eu că e dovada unei frumuseți deloc subțiri, ci, dimpotrivă, ca o rochie groasă de iarnă. astăzi, dispoziția mea nu e de a comenta (de aici neexteriorizarea, monologul), și de a trăi unele poezii. așa cum intuiesc că se întîmplă și la dumneavoastră :)
și firește La mulți ani!

Felicitări, Leonard! Sper că este și-un excurs exfernal, nu numai prăpastie :) Mi-a plăcut „o poezie neagră”. Prefigurează ceva amenințător, dar și felinesc, ademenitor.
Succes

poate fi o povestire din cele 1001 de nopți fantomatice sau pur și simplu o ușă care ne deschide spre mii și mii de locuiri, povestiri, frici. Fiecare strofă e un sertar, și asta îmi place; faptul că le prezinți deschizîndu-se pe rînd, ca-ntr-o proiecție cinemato-grafică, te plasează și pe tine într-un spațiu dacă nu exterior, măcar mijlociu (așa, ca un soare mijlociu - deși neadevărat, singurul după care se reglează ceasul), ceea ce dă un echilibru între personal și descriptiv. în fine, dacă nu s-a înțeles, am vrut să spun că mie mi-a plăcu :)
a! și felicitări pentru premiu. m-am bucurat cînd am aflat.

dar ce sonoriotate tristă, melancolică are registrul minor în muzică...
îmi place mult această „cusătorie mirandină”, între realitatea crudă și coca pentru pîinile magiei (care nu se știe cum va mai crește sau ce ingredient salvator îi va trebui). deși, cu ajutorul poeziei, un lucru privit prin caleidoscop poate căpăta simetria unui vis.

e într-adevăr o poezie plină, frumoasă, cu spații lipsă completîndu-se în întreg. apoi planurile care vin năvală (fiind toate, deopotrivă, calul alb) se rotesc și ele ca un derviș.

e aici o alăturare de muțenie și urlet; o claudicație a celui descris prin versuri pînă la acea accentuare care pe mine m-a prins, exact unde trebuia: „tastează tastează”. prima parte m-a dus cu gîndul la Julian Barnes. mi l-am imaginat scriind poezie și adîncind slăbiciunile, arătîndu-le. plus că sîngle nu mai e doar culoare, ci pictor, deci absolutizarea și vizualul ei și-au găsit loc comun în același milimetru versic – lucru dificil fără o grandoare inutilă, dar dumneavoastră ați reușit în lipsa ei. iar deliciul l-a constituit, pentru mine, problematizarea descompunerii.

da, înțeleg. mi-am dat seama că nu te contrazic, doar că am avut impresia că am rămas neînțeleasă, legîndu-mă de alt aspect al problemei. sunt foarte supărată din cauza celor care creează și mențin această mizerie, cînd ar putea să fie totul normal și decent, iar noi, împreună cu cei dragi, să nu mai trecem și prin calvarul ăsta. că și așa e destul ce se întîmplă. firește că iubirea te ajută să stai lîngă, să treci peste. eu mă îndreptam cu tristețe spre unghiurile dezinteresului și ale anormalității. de text e vorba. de aspectul ăsta. cît despre psihic, depinde... eu aș rămîne traumatizată, chiar dacă nu i-aș arăta celui de lîngă mine. dar nu, nu de mine e vorba, ci de inumanul care trebuie acceptat. e ceva fantastic cum doctorii aceia nu simt mirosul de urină și nu au, culmea, nicio compasiune. îmi spunea un pacinet că se simte ca și cum ar fi tratat de propriul călău.

așa e. nu ne contrazicem, doar ne referim la altceva.
iar pe mine mă slăbește îngrozitor neputința nu a poeziei (neputință care nu există de fapt, atîta timt cît poezia e peste tot – și aici fac apropierea cu perspectiva ta), ci aceea care privește detaliile de care am vorbit în text.

nu e trăit din afară, ci din salonul respectiv, iar cel care-l trăiește și-l moare și mai mult avea, într-adevăr, o poezie înăuntrul lui, însă trebuie, din păcate sau din păcat, să vedem și lucid aspectul acesta mizerabil. fiindcă eu, spre exemplu, dacă merg acolo ca însoțitoare, mă îmbolnăvesc psihic în primul rînd. și cred că și altfel din cauza condițiilor inumane. iar psihicul ar afecta și poezia, adică ar fi ca o deratizare a ei (dacă a goangelor tot nu dă rezultate). că ar rămîne totuși ceva sau mult din acestă artă peste tot, inclusiv în inima cancerului, asta e altceva. dar acum există mai multă tristeșe, revoltă și neputință. nu mă feresc de realitate. dacă n-o percep cum este, n-aș mai putea scrie. dar aș prefera un alt imbold, îți spun sincer.

nu mă îndoiesc că ar fi poezie în Craiova, nu despre asta e vorba.

ai surprins foarte bine decalajul acesta. de la început se construiește frumos totul. deghizarea arlechinică anticipează etapele, intensitatea, pasiunea. iar acel cuțit e un intensiometru al iubirii :) poezia locuiște în ea, nu în altceva sau altcineva, cum am mai văzut prin aste locuri. bravo.

mulțumesc pentru oprire. e atît de real și de supărător pentru mine, încît am rămas fără cuvinte.

nu știu substraturile, dar mă interesează straturile de piele ale poeziei, felul în care mă îmbracă și pe mine, o nedunăreancă, și-mi lasă urme de parcă aș fi trăit și eu ceva din poveste. și cred că ăsta e unul dintre cele mai importante lucruri: autorul să-și vorbească lui, însă ca pentru mine (involuntar din partea lui, firește). încă ceva. momentul parantezelor e bine ales, fiindcă dă tonului o gradație, pînă în acele adîncuri lunatice, somnambule cînd e vorba de amintiri și mai ales de copilărie.

e frumoasă poezia. transpare un fel de:
am auzit moartea
era un cuvânt care striga după viață;
visul, nașterea, tristețea acoperindu-ne, înfuriate și ele uneori pe vreo altă eternitate.

e frumos cum versurile lasă senzația construrii unei căsuțe și cum fiecare imagine declanșează fie o melodie, fie o poveste.
eu cred că luna e un gălbenuș :)