Ne apropie lent

totul descrie o singuratate tipata cu unghiile infipte in palma...
peisajul este real si dureros pana la ultimul vers :\"nu așa o să se termine filmul \"
acum stiu ca va fi bine...da\" viata bate filmul\"
ne \"apropie lent\" picuri de singuratate,
DIANA

E fain ce incerci, numai ca te repeti si se duce din efect.
As reduce din verbele din primul vers, as exclude nu avem fete, poate sa ramana cred doar in final. si poate ar fi mers si ceva semne de punctuatie, eu am simtit nevoia.

felul cum apropii planurile pare dintr-o regie pe care ți-o asumi. mie, cel puțin, versurile mi-au creat această senzație. le remarc pe ultimele 4.

Ottilia

Diana, o singurătate, dar care e necesară.

Sophie, am rectificat câte ceva.

Ottilia, bucur dacă se simte și asumare.

Mercy.

Da, asa o si vedeam. Imi place mult.

e cu mult mai bine acum, după ajustări. și e frumos cum apar felinarele – pentru a lumina distanțele astea fumigene :)
mi-a plăcut.

sophie, iarina, ma bucur ca ati trecut pe aici. multumesc.

\"Mergem singuri pe străzi, nu avem mâini,
părul des acoperă ochii,
felinarele gâfâie în urmă,
distanța devine fum,
fumul ne apropie lent.
Nu avem fețe, și nici atingeri.\"
Îmi place că e tare mult adevăr în versurile tale, atât de mult încât felinarele acelea mi-au luminat puțin din noaptea sta lungă în care mă gândesc la aceleași lucruri pe care tu le-ai așezat aici firesc, simplu, adânc...
o monotonie discretă și apăsătoare dincolo de cuvinte, stări, încercări, zâmbete... și am rămas doar oameni fără de atingeri...

alex

alex, adevarul e relativ, conteaza cum il simti. mercy.