Cîrciuma lui Bicuță

După cîteva zile de ploi reci, de toamnă, soarele a încălzit iar asfaltul străzilor și acoperișul de tablă ondulată al binecunoscutei cîrciumi unde prietenii noștri își află zilnic momentele de relaxare, după orele de muncă (atunci cînd e cazul) sau de pierdut timpul. În tot orașul plutea parfum de struguri copți, de boască fiartă în alambic, de pastramă și murături, așa cum îi șade bine unui tîrg de provincie care se respectă și își păstrează obiceiurile bune de șase sute de ani, de cînd, se spune că apare în hărți. Era vremea nunților, care, la țigani, începeau de joi și se terminau lunea, așa că sunetul discret la toamnei, al frunzelor purtate de vînt, al ploii care bate darabana pe acoperișuri și al copitelor de cai pe asfaltul ud, era dublat de acordurile inconfundabile ale manelelor.
- M-am hotărît, acum, la bătrînețe, să mă culturalizez, zise Săndel, sorbind zgomotos din cafea. Micăle, cafeaua asta miroase a mucegai! Aseară am fost la finii mei și mi-au pus Traviata, continuă el. Adică video, pe dvd.
- Păi, ce sînt eu de vină? întrebă Micăle. După ploile astea, o mai fi tras și ea. Da’, cafea Traviata n-am adus pînă acum, noi luăm doar Iacobs.
- Ãștia de la Adevărul au început să vîndă și dvd-uri cu opere, cred că vor să culturalizeze poporul cititor, zise Profesorul. Dar nu prea au succes, primul dvd, deși s-a dat gratis, zace și acum pe tarabe. Nu cred că va prinde la români, poate doar în orașele mari. Așa, și cine cînta în Traviata? Sau e o întrebare prea dificilă?
- Era o rusoaică, Netrebnico, parcă.
- Cum ziseși? întrebă Poetul.
- Netrebnico, repetă mai apăsat, Săndel.
- Eu să știți că v-am vorbit frumos, interveni Micăle. Pe mine nu m-a făcut nimeni netrebnică pînă acum. De ce tocmai dumneavoastră, care sînteți om serios și client la fel?
- Nu era vorba de tine, Micăle. Vorbeam despre altcineva, o soprană. Apropos, de cînd îl rugăm pe Bicuță să ne aducă niște lăutari… Făceam și noi un chef cu pastramă și tulburel, că acum vine noiembrie și iarna aia grea pe care o anunță toți. Și eu n-am reușit încă să-i sparg lemnele soacră-mii…
- Vine Bidigaie cu țambalu’, asta se rezolvă, zise Bicuță. Da’ ce facem de gurist, că el cică e răgușit, nu mai cîntă.
- Poate o convingem pe Micăle să cînte, interveni Dan a lu Nașu. De ce n-ar lua și ea un ban în plus pe criza asta?
- Credeți că eu n-aș vrea? răspunse Micăle în timp ce spăla un pahar. Mi-ar fi plăcut și mie să cînt, dar v-am mai spus că n-am voce, neam. I-am cîntat lui frati-miu, de două ori, cînd era mic și s-a îmbolnăvit de hepatită și de hernie.
- De hepatită, hai, că înțeleg, zise Profesorul, dar de hernie? Cum să faci hernie dacă asculți muzică, chiar proastă fiind?
- Păi, s-a speriat și a sărit pe geam. Așa a făcut hernia. Mă mai punea mama, seara, să le cînt găinilor, să le gonesc la culcare. Dar după un timp am renunțat și la asta, că nu mai făceau ouă, și alea pe care le făceau, erau mici și aveau un gust rău. Iar purceii refuzau mîncarea și cădeau într-un fel de transă, cu ochii în gol. Ca cum face domnu’ Poetu’ cînd își bea coniacul. Sau călugării cînd se roagă.
- Totuși, într-o zi, după ce ne îmbătăm în prealabil, poate încerci o arie dintr-o operă, zise Profesoru’. Din „Flautul fermecat” de exemplu, aia cu regina nopții. Sau „Adio del passato” că e mai simplă.
- Că veni vorba de călugări, zise Săndel, eu nu înțeleg cum pot ăia care stau izolați... Ãia...
- Sihaștrii, îl ajută Poetul.
- Așa...cum pot ăia să stea singuri cuc, ani în șir? Trebuie să fii om al dracu să reziști așa. Nu că ar fi călugării ai dracu’, Doamne ferește!
- Ãia sînt ideali pentru stat, că nu consumă și nu au nici revindecări, zise Bicuță. Cu cît mai mulți, cu atît mai bine pentru buget. Cred că de-aia a și luat așa avînt biserica, nimic nu se face fără un popă. Îi susține statul. Fără descriminare, că e ortodox, baptist sau penticostal.
- Discriminare tot există, oricît s-ar strădui statul să o dea după cireș, zise Dan a lu’ Nașu’. De exemplu, la grădiniță, la fi-miu, cînd au făcut serbarea de sfîrșit de an. A fost scandal cu țiganii că n-a vrut educatoarea s-o pună „Albă ca Zăpada” pe o puradea de-a lor pe motiv că avea tenul mai închis la culoare. Da’ eu cred că educatoarea avea dreptate în cazul acesta. Păi, doar e „Albă”, nu? și mai ales „ca Zăpada”. Că povestea n-o putem schimba sau interzice. Și mai au acolo, la grădiniță și vreo două păpuși negre, că așa le-a dat indicații inspectoratul. Oricum, nu se joacă nici un copil cu alea, ba unii chiar au plîns cînd le-au văzut. Una peste alta, a ieșit cu scandal, că a trebuit să vină și poliția să-i scoată de-acolo. Și educatoarei i-au dat mustrare pe motiv că refuză să facă educație în mod nediscrimanator.
- Să fiu cinstită, nici eu nu m-aș juca cu o păpușă neagră. Adică, dintre una albă și una neagră, aș alege-o pe prima. Cînd eram mică însă, le mai stricam intenționat, să-mi cumpere alta nouă.
- Deja există o propunere a ministrului educației ca fiecare grădiniță să fie dotată cu păpuși cu handicap, zise Săndel. Este vorba despre jucării cu cârje, cu baston, oarbe sau cu sindrom Down. Am citit în ziar. Păi, de unde nene să le cumperi pe-astea? Ce, se găsesc la magazin păpuși Barbie șchioape? Cică ministerul își propune să-i învețe pe micuți să nu mai discrimineze persoanele cu handicap. Așa că, nici nu mă miră povestea cu păpușa neagră.
- Nu se găsesc, dar treaba e ca și rezolvată, răspunse Profesorul. În general, păpușile se strică, așa că nu le mai aruncă, le reciclează tematic, dacă pot spune așa. Copiii, mai ales fetițele, vor învăța cum să se comporte cu o păpușă defectă, iar mai tîrziu, cu o persoană cu handicap. E o logică aici, presupun.
- Bine, înțeleg că existînd cerere, probabil se vor confecționa astfel de păpuși, interveni Poetul. Chinezii fac orice pe vapor. Barbie fără o mînă, fără un picior, surdă-mută. Deja sînt păpuși care plîng cînd țipi la ele.
- Păi, dacă e surdă, cum aude cînd țipi? întrebă Bicuță.
- Aici trebuie inventat ceva, desigur, zise Profesorul. La atingere, de exemplu. Copilul va da o palmă păpușii sau îi va rupe ceva, un picior, să zicem. Și atunci va începe să plîngă. Cu alea mute n-am idee.
- Atunci care mai e rolul educativ? întrebă Săndel. Cum să rupi o păpușă ca să o faci să plîngă? Efectul va fi invers, presupun. Vom scoate o generație cu apucături perverse.
- Ca și cum n-ar exista deja, completă Profesorul.
- Eu văd mereu la știri, zise Săndel, cum anunță ăștia: „respectivul a fost condus la secția de poliție...”. Cum adică, condus? Păi, să conduci e un gest elegant, îți conduci nevasta sau gagica, conduci un prieten la gară, alea, alea... Și pe ăia îi arată cum îi bagă la dubă, cu brățări de metal la mîini. Păi, ce fel de condus mai e ăsta? Că amabilități nu cred că există pe drum. Poate doar dacă le dă vreo cafea.
- Nimic nu e imposibil, zise Profesorul. Eu veneam săptămîna trecută de la București cu un prieten, care fusese să-l înscrie pe fi-su la facultate, la drept și m-a rugat să-l ajut, că nu prea se descurca cu birocrația ălora de la Titulescu. Nu era nicio birocrație, cînd e vorba să-ți ia banii, se mișcă foarte repede. Atît doar că trebuie să umbli pe acolo, să urci și să cobori, iar tinerii de azi sînt mai sedentari din fire. Copilul nu prea avea el treabă cu școala, nici nu știa unde să se înscrie la facultate, adică unde e secretariatul, casieria...Și nici la ce facultate să meargă, că sînt o mulțime și, cînd nici carte nu știi, ți-e cam indiferent. În final a ales acolo unde a văzut fete mai frumoase. Frumoase, că m-aș fi înscris și eu dacă aș fi avut dosarul pregătit. Și banii, normal. Dar alea cred că vin acolo doar ca momeală, mi-a spus mie un student care venise la o restanță că așa s-a păcălit și el, după ce a început școala, parcă le-a înghițit pămîntul. Așa...și la întoarcere, ne oprim la Mihăilești, să mîncăm ceva. Și cum stam noi la masă, cu ciorba de burtă în față, hopa că apare și o ambulanță. Și din ea coboară șoferul, o asistentă și un medic și după ce se pun la masă, îl dau jos și pe pacient, că poftea și el, săracu’ la o zeamă caldă. I-au dat totuși perfuzia jos și i-au lipit niște leocoplast. Mi-a zis băiatul de la grătar, că nu m-am putut abține să nu-l întreb, că așa fac de obicei, se opresc la o ciorbă și-un mic, doar că nu de fiecare dată au pacient în mașină.
- Și pacientul a mîncat și el? întrebă Bicuță.
- A mîncat, săracu’, ce să facă? Cred că era lihnit, că în spital nu prea te hrănește. Ba, a băut și-o bere, că doar era sub supraveghere, cum s-ar spune. E drept, s-a făcut mangă din berea aia și a leșinat nițel, așa că l-au dus înapoi la mașină și i-au pus perfuziile la loc pînă au terminat și ei de mîncat.