heghedus camelia

si am mai spus-o asta, altfel, altundeva
nu sunt de acord cu instigarea la violenta, destul de prezenta in articolele tale. stiu ca parerea mea nu conteaza (deci, printr-o logica simpla, nici a ta).
zau, petre. e pacat ca te incrancenezi asa in niste idei - fixe? oare chiar crezi in ele? modul tau de a demonstra nu convinge, dimpotriva. nu stiu ce-o sa gandesti dar m-am oprit aici cu buna intentie.
uite ce m-a socat pe mine in articolul asta: \"Pășiți alături de eroul care a fascinat America într-o lume paralelă, unde vinul este mai dulce iar sângele nu pătează. Lee Child ne invită să o luăm încă o dată de la capăt. Tot ceea ce ne trebuie avem deja în noi înșine. Iar gloanțele se găsesc pretutindeni...\" adica?

e pacat, de asemenea, de cantitatea de munca depusa. fiindca e.

aici ar fi multe de spus, adica despre traire si intensitatea ei. cati subiecti atatea grade intre simplu-supraobisnuit-suprem. orscat, mersi pentru raspunsul tau (care e mai degraba o invitatie la dialog decat o inchidere a spatiului de comentarii printr-un simplu \'multumesc\') vizand eye-ul beholderului si tensiunea preexistenta. tensiune ce se tot acumuleaza - zadarnic dealtfel - intru a accentua doar starea de zadarnicie. iar casicum-ul mie mi s-a parut cu buna intentie repetat. chiar asa, poate pentru efectul de contrast. ori poate ca asa a venit el, ca nu mi se pare sa fi cautat sau asteptat prea mult aceste randuri

îndeplinești, sau poezia ta o face, acea regulă supremă a poeticii scrisului bun, spusă de Matei Călinescu: să placă. Un text transparent care permite contemplarea imaginii cu mamă și copil în brațe, aidoma unui tablou expresiv. Ca să nu zic expresionist. Îți ies tare bine (și) textele scurte. M-am întors la Inbox fiindcă mi-am amintit de un impact asemănător celui de acum. Și totuși, canon e mult mai reușită, zic eu. Atunci când poezia nu e o încifrare, deci înrâurește la prima citire, rezervându-și pentru următoarele doar delectarea, cred că își află menirea. Dar scrie-se poezia pentru o anume menire? În afară de aceea de a deversa din preatrăirea scriitorului? Nu, cred că nu. Și tocmai atunci reușește. Și tocmai în asta-i constă frumusețea.

care sunt pretențiile unui bestseller internațional?
cum un pumn tandru? cum \"să ști când trebuie să lovești\"?
fără a fi creat contextul potrivit citatelor alese, ele strică aici. că această carte nu e destinată publicului pe care îl ademenești cu aceste citate, e clar
o abordare comercialo-simplistă, din păcate
scuze deci că nu m-am putut abține să spun asta dintr-un punct de vedere empatico-nespecialist

partea asta strică aproape tot: \"Mi-am strâns zâmbetul gândului meu sub pleoape atât de tare și am simțit că se poate ajunge dincolo de nor\"
mai ales \"zâmbetul gândului\", care sună cam ca și: \"mâinile ochilor\", \"privirile mâinilor\" și altele asemenea, destul de des întâlnite.
\"dincolo de nor\" e dulcegărie, trebuie să găsești altceva. mai sunt și alte expresii cu prea mult zahăr, de ex: \"distrugând și ultimul colțișor\", \"și număr fiecare stea, fiecare clipă\", \"dar cel mai dureros este că...n-am inima ta\". se poate renunța la ele. se poate renunța la sublinieri de genul \"și ele îmi aparțin\".
ideea e că textul e mai bun decât altele precedente și, la o adică, poate fi modificat. aștept. de apreciat că ai renunțat la punctele de suspensie și faptul că scrii îngrijit
cu drag,

vei vedea tu ce și cum cu personajele, adică mult mai mult, când o să citești. mult mulțumesc că ai oprit aici

problema mea e: cum \"se scurg speranțele la deal\"?; in rest, e o curgere lina aici, care merita un final un pic mai... un pic mai curgator
cu drag

Observațiile tale sunt fine și inteligente. Chiar dacă sintetizează și analizează în același timp, articolul nu are nimic redundant. Deci câmpul vizual al autoarei e încăpător, oho, cât de! Iar când i se suprapune cel interpretativ, e clar că rezultă o bijuterie ca cea de mai sus. Păcat că Houellebecq nu are șansa să citească și astfel de filtrări/infiltrări ale scrierilor sale prin/cu timpi personali. E evident că formulele comercialo-mediatice mai sus amintite nu au cum să-l impresioneze. M-am bucurat să aud că această carte ar trebui considerată o ficțiune. Într-adevăr, impactul ar fi mai puțin depresiv. Apoi, să aud despre sinceritatea autorului și grotescul în care sfârșesc acele situații –atât de comune de altfel- cărora nu le poate face față din cauză de prea multă luciditate. Felicit interpretarea titlului, deschiderile date textului, alegerea citatelor, grija pentru scriere.

lui Baricco, o viață se poate împotmoli oricând într-o față oarecare. deci singura noastră certitudine e nesiguranța. important e sa n-o luăm prea în serios. certitudinea, vreau să zic. cred că ironia și jocul sunt momentele tale de relaxare. și te prind bine. apoi mai cred că nu e prima oară când zic asta. și că e minunat să fii sprinten, indiferent de tonalități sau nuanțe.

Nu te superi dacă te rog să ne adresăm fără formulări de politețe, care țin mai departe cumva omul de om. Mă bucur tare mult pentru semnul ce mi l-ai lăsat. Mai ales că mă tem de comentarii și am nevoie de ele în egală măsură. Cartea de pe noptieră, Novecento, se citește dintr-o suflare. Și merită. Eu am fost cam neîncrezătoare, dar mi-a trecut repede.
Să ne citim cu drag!

\"văntului\"

Apreciez constanța semnelor tale și mai ales gestul curajos de a te fi oprit aici. Îți mulțumesc mult!

nu are diacritice

Mădălina,
Pui în discuție un subiect fain. Uite, Pierre Francastel zice că noțiunea de Formă nu este rezervată strict artelor plastice. Că forma mai poate fi și muzicală, literară, matematică. Ea “se aplică chiar și unei interpretări generale ale activității spiritului”. “… nu există artă plastică în afara spațiului și gândirea umană, când se exprimă în spațiu, ia neapărat o Formă plastică. Orice semn plastic este prin urmare spațial.” În asta constă, cred, parte din ciudățenia poeziei lui Picasso. În spațialitatea ei și în folosirea instrumentului cuvânt ca și cum ar fi instrument culoare. Poezia sa este o șarada, ca și unele dintre tablouri. Îi sunt cunoscute picturile traversate de litere, ca “elemente ale realității referențiale care iau parte la subiectul tabloului și vin să îi consolideze aspectul concret”. La fel, versurile sale sunt traversate de zugrăvituri contribuind la intensificarea semnificației asociative a elementelor. Așa rezultă realitatea pură concentrată în lucrările sale, care însă nu imită realitatea ambiantă. Această neimitare conferă scrisului aspectul greoi, amețitor. Mai ales că în cazul procedeului de expresie tocmai amintit, lipsește impactul imediat culoare/formă – privitor, care nu solicită neapărat și intelectul. Poezia sa poate fi acuzată de simbolism, de suprarealism dar și de cubism, prin aceea că elementele prezente se combină, așa cum spuneam, în profunzime. Iar dacă în centrul universului său pictural se află omul, acesta din urmă este destul de absent din universul poetic. Trăind în compania poeților, se spune că a descoperit identitatea dintre modurile de exprimare vizuală și verbală. Deh, am cam bătut câmpii. Nu cred că e posibilă limitarea artistului la o singură formă de artă. Unele dintre forme, chiar dacă sunt exersate în plan secundar, ne ajută să-i căutăm mai în lumină personalitatea. Nu văd de ce ar fi de dorit? Cine ne-ar mai măcina creierii și ne-ar mai pune răbdarea la încercare? Glumesc, desigur. Mulțumesc că te-ai oprit. Ce s-ar mai fi întâmplat aici fără comentariul tău?

Laurențiu,
Adică din calitatea formelor de a avea mai multe sensuri rezultă (aici și subiectiv, cum menționam) evantaiul de sensuri ale cuvântului. Picasso adoră jocul în cuvinte la fel cum adoră jocul cu formele și cu oamenii. Precum zice traducătorul, folosește limba ca și cum ar fi materie. Și cred că puține lucrări sunt mai greu de tradus decât aceste poeme, din cauza discontinuității elementelor și a sărăciei de context. Și eu am amețit. La citire. Și-am mai rămas și fără aer. De asta am și scăpat cumva de obsesia acestui material punându-l aici, cu oarecare doză de curaj și poate obrăznicie, cam neîncheiat și neîncleiat. Mă bucur dacă te-ai simțit mai bine în urma comentariului.

Diana,
Îți mulțumesc mult, și nu formal, pentru răbdarea parcurgerii și semnul pozitiv.

Liliana,
De unde ai tras tu concluzia că asta ar fi o recenzie? E o simplă semnalare de apariție editorială și da, un eseu. Adică o scriere de proporții restrânse despre o temă literară, compusă cu mijloace cât de cât originale, fără pretenția că ar fi epuizat problema. Chestia asta scrisă de mine, în sensul în care poartă un mesaj, e totuși semnificantă, ca să rămân în registrul în care îți place să te exprimi. În sensul de inovație nici nu am pretenția, nu am avut-o niciodată, semnificativului în ceea ce scriu. M-am explicat în suficiente comentarii până acum.
Adică uite așa, doamnă sau domnișoară Onescu: \"Poezia e mai degrabă asumarea stării de urgență dintre nevoia acută de a deversa surplusul de simțire și pictură\", vrea să însemne că poezia se află undeva între impulsul de a picta și acțiunea în sine. Datorită vitezei mari și timpului scurt pe care le presupune producerea ei. Picasso nu filtrează nimic din valul de informație și deci simțire, atunci când scrie. Și doamne, a fost un model de egoism. Cu specificarea că geniilor le sunt permise sau trecute cu vederea toate greșelile, începând de la cele gramaticale până la cele morale. Orice artist e un bântuit și un revoltat, altfel nu s-ar numi așa. Ignor ultima afirmație a dvs. și vă aduc la cunoștință că se poate trăi liniștit și fără, sau mai ales fără a-l citi pe Picasso. Cu atât mai mult cu cât poezia lui permite un foarte vast registru de interpretări. Din cauza ambiguității ei cititorul are o libertate deplină a alegerilor de sensuri. Între nimic și aproape tot se poate spune aproape orice despre poemele sale. La ce ne-am mai bate capul?

Camelia, nu am vazut cartea prin librarii, dar se poate comanda la editura.
Ligia, ma prea rasfeti.
Am extras un oarecare numar, minim, de idei. Daca ati apreciat articolul, cartea o sa va incante peste masura. Va multumesc din sufletel.

iti multumesc tare mult.

Luminița, vei avea cartea și mă tare bucur când spun asta. Sorin, Ilinca e mai degrabă o umanistă și, bineînțeles, atipică, precum orice om care are de dat lumii ceva. Ea lupta nu doar pentru cauza femeii ci a tuturor marginalizaților societății. Așadar, bine faci că îți asumi riscul de a o citi. M-am bucurat să-i descopăr atât pe ea cât și - tot prin intermediul ei - pe Matei Ghigiu. Petre, îți mulțumesc și ție. Recenzia nu e grozavă. Mă tem că e de-a dreptul plictisitoare, fără suflu, spre deosebire de cartea pe care a vrut s-o readucă la lumină. Mă mir că ați avut nervi să o parcurgeți și vă mulțumesc din suflet.

mă tot uit la versuri și negăsind, în parte, nimic special, mă întreb: de unde impresia puternică pe care o produce ansamblul? deci asta e poezie, dadada. simplitatea și-a produs efectul, fiindcă tu, sunt convinsă, nu ai urmărit nimic atunci când ai scris-o. altfel n-ar fi ieșit așa. imaginea e superb de bine legată cu a doua parte care îmi place extrem. dacă spui că ai intenționat o nouă partidă de volei pe plajă (sau de hochei având în vedere anotimpul), împotriva plictiselii, mă înfurii la culme

nu cred ca textele tale trebuie sa mai treaca prin filtrul editorilor. sa scrii la fel de ingrijit si tot mai inspirat.
cu drag,

E mult mai ușor să distrugi decât să clădești. Observ că a devenit un fel de modă atacul la adresa textelor recomandate. Sper din suflet să nu fie doar din dorința de a ieși, cu orice preț, în evidență. Personal, voi miza în continuare pe ceea ce îmi transmite prima lecturare. Evident, dacă vreau neapărat, pot să desființez orice text bun, la fel de bine cum pot să ridic în slăvi un text slab. Bineînțeles, contează atât starea cât și intenția cu care te apropii de un poem. Deci o doză mai mică sau mai mare de personalism e inevitabilă. În opinia mea, e mai puțin importantă disecția unui poem închegat, fiindcă e un organism viu și doare. La fel, e mai puțin important să aflu neapărat cheia ascunsă în inima lui. Prefer să rămân în propriile-mi percepții, să mă las încântată, uneori de-a dreptul fascinată, deci să-mi păstrez acea doză de subiectivism necesară uneori pentru a prelua emoția scriitorului. Poezia e indestructibil legată de sensul comunicării. Așa că voi respecta, în continuare, dezvăluirea sau dezmărginirea peisajului interior care o naște și credința pe care autorul ei este dispus să o investească în frumusețea lumii și a oamenilor. Și dacă fuga din trup e o formulare clișeistică, “fuga din suflet în ceea ce nu o să fiu niciodată” nu e deloc. Sebastian, sincer vorbind, mi se pare că ai măcelărit poezia asta.